poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

la o ceașcă cu ceai, de vorbă cu Chip Frumos

[ redau discuția imediat ce mi se odihnește încheietura mîinii (eu nu folosesc ciorna (:  ) ]

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Alesesem ca loc de întîlnire o ceainărie cochetă, de curînd  deschisă sau, mai bine  spus, ‘inaugurată’; atmosfera era plăcută, primitoare; comandasem două porții de ceai și două brioșe.

Nu apucasem să deschid revista cumpărată de la standul de alături, așa ca să par și eu ceva mai intelectuală, chit că habar n-aveam despre acel ziar și care, oricum, pînă și privitul primei pagini cu desenul cam ciudat și nu știu ce citat, m-ar fi supus preț de cîteva minute unui supliciu.

Dar am scăpat: ușa de la intare s-a deschis și încăperea, luminată discret doar de aplicele elegante, s-a schimbat : a apărut Chip frumos,  îmbrăcată într-un strai alb, strălucitor, cu inserturi aurii, urmărită de privirile pline de admirație sau de învidie ascunsă (după caz…), pînă la locul retras, unde rezervasem masa.

 

–          Cred că am întîrziat, îmi pare rău, dar pe gerul ăsta am probleme cu mașina; aștepți de mult ?

–          Nu, abia am sosit și eu. Bun venit! Mi-era puțin teamă că nu vei veni…

–          Dar am promis că vin, iată-mă!

–          Da, în toată splendoarea-ți, Chip Frumos! și nu mă certa că nu o spun numai eu, ti-aa spus-o chiar  și  Augusto Palton. Am comandat ceai de păducel cu lămîie și miere și mi s-a spus că ni se servește  și o specialitate a casei, însă nu știu dacă îți plac brioșele .

–          Dacă sunt bune, desigur că îmi plac, e ok! Uite că vine cu ceaiul … așa…, multumim; dar ce e cu pliculețele  pe care le-ai scos, doar au adus și miere?

–          Voiam să fiu sigură de pulberea de scorțișoară.

–          Și samovoarul ? de ce te complici pină și aici? Eștri destul de încîlcită pe blog.

–          L-am împrumutat de  la CELLA; păcat că nu e și ea…

–          Da, dar vor mai fi ,, probabil ,ocazii; e frumos orașul, arată bine, cred că vara e chiar ca o capitală europeană, acum, însă aveți și voi pete mari de gheață necurățate; este atît de porocaliu pe cît se spune și se aude ?

–          NU, dar ei sunt mai bine organizați, mai ales în județ; credeam că ești la acea înilnire a femeilor cu cei doi…

–          Nuuu, sunt aici, intreagă, nu mă vezi? și nu mai vreau să mai naud de nic i unul, deși nici indiferentă nu pot să fiu… ; asta e, hai să nu pierdem  minutele cu prostii despre politică.

–          Da, ai dreptate, eu ți-am spus, am scris , de fapt, cam ce cred eu… păcat de  mintea unora dintre ei și de naivitatea noastră…

–          Asta e, hai spune-mi ceva, cîte ceva despre tine.

–          Ce aș putea să îți spun? Doar ai început să mă cunoști destul de bine, chiar surprinzător de bine , chiar dacă fraza aceeea scrisă este  cam exagerată,ar fi fost mai aproape  de adevar dacă lipseau cuvinte ca ”distinsă” și ” excelentă”; te rog, torni tu ceaiul , să nu îmi facă mîna figuri ?

–          Bine, dar  eu nu te rog, eu îți spun să nu faci pe modesta cu mine, că nu ține!

–          Sunt prea orgolioasă, prea capricorn, ca să mă dea  modestia  afară din casă.

–          Cum te simți cu mîna, te mai supără? Doare?

–          Dacă nu o forțez, ne înțelegem cît-de-cît, dar cum nu am cum să îi satisfac cerințele, încerc să mă descurc…. nu mi-a plăcut niciodată să scriu în ciornă, poate pentru că așa ne-a învățat Doamna Învățătoare, dar acum ar fi un efort în plus.

–          Unii care ajung la tine pe blog înțeleg, alții nu și cred , poate, altceva.

–          ȘȚtiu, Chip Frumos, dar crede-mă că nu am scrius mereu așa; ani de zile am lucrat într-un domeniu unde semnele își aveau o rigurozitate, pe care dacă nu o respectai, nu obțineai nimic.

–          Și acum ce faci? Cum te descurci?

–          M-am ”reprofilat” a doua oară …  se cam înțelege din aiurelie scrise pe blog.

–          Uneori lași împresia că îți place să scrii; te  temi să nu devii dependentă de bloggereală?

–          și dacă aș vrea, nu am timpul necesar…; încerc să citesc cît mai multe bloguri, unele au intrat in   lectura zilnică n ecesară, dar nu am timpul liber pe care  mi-l doresc…

–          Cine-l are, oare?

–          Nu știu, unii poate au, chiar eu, parcă în urmă cu un an, aveam răgaz să zăbovesc pe mai multe bloguri;   pe al tău îl citeam de mult, dar am îndrăznit să las un semn, abia după ce m-ai ajutat să îmi amintesc de Matrioșka….

–          Ai bloguri preferate, așadar…

–          Ca fiecare….; mi s-a reproșat adeseori sub o formă sau alta, forma în care apare blogroll-ul meu… deși acum, dacă l-aș schimba, ar arăta puțin altfel… dar și așa nu citesc cu regularitate tot sau cit aș vrea, dar de citit, cind ajung la un nume/blog, recuperez…

–          Esti capricioasă, ba ștergi, ba pleci, ba revii, parcă ai aștepta să fii rugată… asta nu îmi place deloc, să știi.

–          Cred și știu, dar nu e capriciu, neapărat și nici vorba de altceva…; oricum,  am rewnunțat la ideea de a-l șterge, e ‚jurnalul\ meu, uneori un fel de refugiu și chiar mai mult… cam prea ‚transparent’, uneori…

–          Da, cam amestecat… poezie, politică, mai faci pe filozoafa, ba pe moralista, lași prea ușor să ți se vadă simpatiile față de unele bloguri sau unii bloggeri…

–          Asdta m-o reproșez și eu, crede-mă, așa cum unii care mă cunosc bine sau ceva mai bine cred ca i-am uitat, sau că îi ocolesc în favoarea altora, cu toate că am reușit să fiu înțeleasă și să comunic  cu unii mai bine decît aș fi sperat, uneori chiar mai bine decît în real… și regret că par ingrată…

–          Nu-i putem mulțumi pe toți; eu ți-aș recomanda o  mai mare grijă la acordurile gramaticale, o mai mare acuratețe și să te hotărești ce categorie din lista ta  vrei să predomine, să împrimi blogului o notă mai personală.Yammm, cum ar spune cei mici, sunt bune  brioșele…

–          Sincer, cînd mă uit afară, parcă aș vrea ceva licoare de la Papa Caffe; Știi, Chip Frumos, dacă  nu aș fi  găsit un mesaj de la  Vania, (atunci nu am  îndrăznit să pun link….) nu cred că am fi băut această ceașcă de ceai.TE grabești, de ce te uiți la ceas ?

–          I-am spus lui Aristotel Pizdrinț că nu stau mult și pe vremea asta se circulă greu. Mă bucur și eu că am  reușit să berm ceaiul împreună, la vară poate va fi o înghețată cu frișcă și sper să nu te superi, dar credeam ca ești mai tînără, mai copil, adică.

–          De ce să mă supăr, lumea mă ia drept așa cum mă port…Ai grijă de tine, Chip Frumos! și mulțumesc!

[ cum să spun că astăzi mi s-a spus să cresc mare, cînd eu față de persoana care mi-a dorit acest lucru vreau să rămîn mereu copil, nici măcar  fata care admira florile primite la fîntîna de lîngă Universitate…]