șiragul de mărgele

Greta mergea grăbită spre banca unde mama ei lăsase cartea alături și își bucura privirea cu soarele blînd și culorile toamnei răsfirate peste tot. Fetița puse pe geanta mamei castanele din mînuțe, iar apoi își goli buzunarele.

– Uite, mama, am găsit pe jos castane. Mă ajuți?

– La ce să te ajut? Sigur, cu mare drag, dar cum îmi spui cum, scumpa mea.

– Am adunat castane, vezi?

– Da, zîmbi mama; ce vrei să faci sau să facem cu ele?

– Mărgele, tu ai o brățară din castane, tata are una la cheile de la mașină, dar eu vreau mărgele.

– Bine, facem împreună mărgele, dar cred că vor fi puțin cam grele pentru tine.

Peste cîteva minute Greta se întoarse la tobogan și la celelalte jucării și era convinsă că toți cei care o priveau îi admirau măgelele.

Cînd se apropie ora plecării spre casă, mama o strigă ușor și la sosirea fetiței o privi mirată și o întrebă zîmbind:

– Ce s-a întîmplat? S-au rupt mărgelele și s-au împrăștiat castanele?

– Nu, mama. Am întîlnit un alt copil care părea supărat, l-am întrebat de ce nu vrea să se joace și mi-a spus că îi e foame. V-am văzut pe tine și pe tata că mîncați castane de pe care luați coaja și i-am dat lui mărgelele. Poate că îi plac și îi trece foamea. Tu ce crezi, mama?

– Da, cred că îi plac, deși…

– Ce vei să spui?

– Așa, prinse în mărgele erau prea tari, ar fi trebuit să fie coapte.

– Bunica face piure de castane, mama, adunăm altele, le coacem, aducem și piure de acasă și i le dau pentru că vreau să se joace și el cu noi. E bine, mama?

-Este foarte bine, fetița mea bună.

Mulțumită, Greta mergea cu doi pași înainte, căutînd cu privirea castane mari și frumoase.

 

[Greta, nu te-am uitat, doar că am o peioadă mai grea, care va trece 🙂 ]

cred că am greșit blogul

Pășea  pe alee mai grăbit decît pentru  o plimbare prin parc; era o după amiază frumoasă de toamnă tîrzie pe care ar fi vrut să o prelungească cît mai mult sau să o păstreze pentru sine; mergea cu mîinile în buzunare, dar cu  fața liniștită, cu o expresie calmă, mîngîiată de lumina aurie .

Se opri, mișcă degetele în buzunare, scoase cîțiva bănuți și se îndreptă spre ghereta pe care o știa de cîteva toamne în același loc – i se făcuse dor de castane coapte.

Așteptă, zîmbind șăgalnic, să ajungă în deptul tejghelei; mai era o persoană înaintea ei

-mmm! Mirosul castanelor coapte!…cum reusești să nu te arzi la degete? Nu am înțeles niciodată.

– O, ce surpriză! Dacă ne așezăm pe banca din apropiere, să le simțim și gustul, îți voi spune secretul

–        hai, dezvăluie secretul, eu mi-am rupt deja o unghie

–        uite, ia de aici, acestea sunt decojite deja și sunt călduțe, așa cum îți plac.

– Castanele nu și-au schimbat aroma

Dintr-o  obișnuință bizară, de care nu putea scăpa, numără și erau atîtea castane cîte toamne trecuseră de cînd…

–        De ce ar face-o ?

–        Știu și eu? pentru diversitate, așa cum fac toți și toate cele de prin jur; oricum e bine.

–        Da, e bine că e o toamă lungă și frumoasă, că mai sunt castane care cad pentru a fi culese și  că acestea, coapte, și-au păstrat nu numai gustul; tu ești bine?

–         Da, desigur, atît cît să nu-mi plîng singură de milă.

–        Nu ai fi în stare să o faci vreodată.

–   Probabil ca nu; tu cum te descurci cu atîta faimă și printre atîtea succese?

– Hai, lasă, că nu e chiar așa… dacă vrei îți voi spune,dar

–        Da, vreau, bineînțeles.

–        Dar văd că te uiți la ceas… te grăbești?

–        Nu foarte tare, dar nu am prea mult la dispoziție

–        Și atunci?

–         Chiar așa: atunci, adică, oare cînd și cum îmi spui despre tine ?

–         Într-o poveste de toamnă tîrzie.

–        Nu ai uitat că  îmi plac poveștile; deci, unde ne întîlnim?

–        Într-o poveste, firește

Se ridică de pe bancă, iar el îi întinse punga cu castanele nedesfăcute.

Nu spuse mulțumesc, îi, zîmbi aranjîndu-și fără rost bretonul, îl  salută cu o mișcar slăbită a brațului și porni în același pas grăbit pe aceeași alee.

Își dădu seama că încetini ritmul pașilor în timp ce desfăcea și refăcea                                                                          cuvîntul

Po ves te, o veste, POveșTe, te vespo și dacă e povestire? Por va a sie?

Se dezechelibră ușor și nu înțelese de ce–– asfaltul era uscat.

[ locul acestor castane este pe blogul mic]