De cîțiva ani prefer iernile blînde și totuși, parcă nu voiam să treacă și aceasta fără să simt gustul zăpezii și încordarea mușchilor pe luciul gheții de pe troutarele necurățate. În ziua aceea, însă, o rafală neașteptată de burniță și țepii unui frig usturător mi-au schimbat traseul obișnuit al orelor de după amiază spre casă și am deschis ușa unei cafenele în care nu obișnuiam să intru. Localul, cu un interior destul de comun pentru specificul afișat de la intrare și pînă deasupra barului, era plin de cei care, probabil, se refugiaseră de vremea de afară, iar acum păreau că își regăsesc calmul și destinderea. Am zărit o singura masă liberă și care, spre liniștea mea, avea doar două scaune; am ezitat o clipă, eliberîndu-mă doar de strînsoarea fularului, dar în clipa următoare am pus haina pe spteaza scaunului. La întrebarea de o amabilitate firească a celui care venise să preia comanda, am răspuns: o brioșă, simplă și un espresso dublu, iar dupa scuza și regretul sincer că nu mi se poate oferi Davidoff, a trebuit să mă mulțumesc cu Illy espresso. Am scos cu emoție din plasa subțire cele două cărți și ziarele, temandu-mă să nu le fi atins fulgii mărunți, dar erau în stare bună. Căldura și aroma cafelei începuse să își facă efectul, astfel încît am încuvințat aproape mecanic, fără să ridic privirea de pe ziar atunci cînd am fost întrebată politicos dacă se poate ocupa celălalt scaun. Abia la schimbarea paginii am observat figura vecinului meu de partea cealaltă a messei, căruia i-am răspuns la salut, nu cred că și la zîmbet; abia în clipa în care am sorbit atent din cafea am observat mai bine fața senină și privirea caldă a a unor ochi căprui spre verde ori, mai degrabă, de un verde închis, care se armoniza/u bine cu părul grizonat cam prea devreme și tuns îngrijit. Noul partener de masă comandasee între timp un espresso Milano și două degete de coniac, iar acum privea cu interes cărțile din stînga mea, întrebîndu-mă unde am găsit ziarul străin, cînd la noi presa tipărită este ca și inexistentă, eu nefiind sigură dacă impresia unui posibil dialog despre forma clasica a presei și cea digitală este reală sau nu, am răspuns sec- din căsuța postală, le primesc prin poștă. La remarca sa cu privire la asocierea ciudată sau, cel puțin curioasă, a genurilor de carte, am dat din umeri, terminînd în liniște mica brioșă. I-am satisfăcut, oarecum, curiozitatea în privința prețului, spunîndu-i că romanul polițist – o reeditare așteptată- l-am cumpărat din librărie, iar albumul de artă de la un anticariat. Remarca sa la varietatea sortimentelor de produse ale cafenelei mi-a confirmat bănuiala dorinței de a face conversație și nici acum nu înțeleg de ce am pomenit de pliculețele de Davidoff din geantă și pe care nu am îndrăznit și nici nu aș fi putu să le dau pentru a mi se servi cafeaua dorită; bineînțeles, curiozitatea a fost sporită de unde am pliculelțele de cafea, atît de greu de găsit în provincie și am mărturisit că este un schimb reciproc avantajos cu un bun prieten, căruia eu îi ofer trabuc de calitate, cubanez sută la sută. De teama unor alte întrebări, am format pe mobil un număr și am comandat un taxi. Sincer, nu m-a mirat eleganța mișcărilor cu care mi-a ținut haina să mă îmbrac și nici lejeitatea mersului cînd m-a condus spre ieșire, dar am replicat nemeritat de nervos cînd mi-a pomenit de o cafenea unde știe sigur că se poate bea Davidoff, unde se poate asculta muzică, se poate citi și chiar se poate vedea un film: ‘prefer taverna, unui Mall’, abia a apucat să îmi spună că nu este vorba de așa ceva, că eu i-am luat aproape smucind, pachetul cu cărți și ziare din mîna sa. „totuși, stabilim o zi? Și eu fumez cu plăcere trabuc de calitate” ’posibilitatea unor surprize există’ „vă plac romanele polițiste și cultivați misterul” și dacă în acea clipă nu ar fi apărut taxiul, cred că m-aș fi blocat rău de tot, căci am simțit cum mă atinge umbra din cărțile lui Mondiano – nu cu mult timp în urmă mi se amintise ‘cînd iubesti intr-adevăr pe cineva e musai să-i accepți și partea de mister’, iar acum, Nu! nu părăseam Cafeneaua tinereții pierdute.
Acasă, pe măsuța din cameră, lîngă vaza cu flori, fata unei prietene îmi lăsase cartea împrumutată să o citească – ~Oamenii fericiți citesc și beau cafea~ scrisă de Agnès Martin-Lugand, care nu este o ”carte mare”, dar care, în anumite situații face bine sufletului.
Hmmm! Eu nu cred în fericire, dar cărțile, filmele și cafeaua îmi plac. Și oamenii civilizați
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 