obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)

verticalitatea ruinelor

nu a fost un război – nu a căzut vreo bombă
nu a fost vreo bătălie – nici o urmă de proiectil
nu a fost o răfuială pasională – înfruntările dintre noi iau masca tăcerii și a solitudinii
nu a fost un accident – nici un apel la 112
nu a fost vreun fel de răzbunare a cuiva cu vremurile – nu există preocupare pentru așa ceva

cît de devastatoare pot să fie – și sunt – teama (mea) pentru agravarea bolii, frica (mea) de ridicol, apăsarea umilitoare, pînă la anihilare, a prejudecăților într-un burg care se pretinde, altminteri, civilizat…
privesc încă o dată și încă o dată și nu știu ce sau cum ar trebui să înțeleg : distrugerea verticalității Timpului ori ruine rămase în picioare ?

 

după...

un fel de update pe aceeași maladie

hotărîsem să nu mai ”ies” (adică să nu mai scriu) pe pagina principală a blogului decît dacă și atunci cînd voi simți că pot să ”aduc” din ceeea ce … am … ceva cît de cît serios

mda, numai că în dimineața aceasta mi s-a ”confirmat” într-o formă destul de dură și cam nemeritată ceea ce eu știam, iar alții se încăpățînează să mă convingă de contrariul evidenței demonstrate

crearea și folosirea/ utilizarea heteronime este o ”îndeletnicire” veche, iar cauzele, contextul și efectele sale  sunt prea serioase și profunde, uneori, pentru a fi surprinse acum, într-un text simplu și superficial, care, de fapt, (p)are o pornire mult prea personală.

(de aceea sper să pot să revin Altă dată asupra acestei ”teme” )

așadar, nu mă opresc la celebrele heteronime create de către Fernando Pessoa, nici la alți scriitori și creatori care au recurs la acest subterfugiu, din varii motive, poate voi aduce pe blog un articol pe care l-am scris și care a fost publicat în anul 1992 inspirat de filmul lui M Ritt, The Front/Paravanul, cu Woody Allen;

în aceste cazuri situațiile nu țin nici de ludic, nici de capriciu

în blogosferă, însă se poartă al naibii de bine și cu oarecare succes, aș zice/ scrie

și este ceva între mască și oglindă, nereușind, neputînd să le împrumute aproape nimic din simbolistica acestora

rămîne un joc

cu sine și cu ceilalți

se scrie mult  (bine sau mai puțin bine, foarte bine dar și înfricoșător de prost); se citește atent sau superficial, cu interes real pentru lectură și schimb de idei ori pentru acel click aducător de cent

există, însă, unii – scuze!-  există anumite persoane care au mai multe bloguri;

și nu e nimic rău sau blamabil în această situație, dimpotrivă, e  meritul lor că au această disponibilitate pentru diferite stiluri și diverse preocupări;

sunt unii hărăziți de soartă să-i atragă, să-i atingă și –astfel- să-i îmbogățească pe ceilalți prin gîndul și trăirile lor dar și ale altora pe care ei, cei înzestrați anume, îi aduc spre cunoașterea  celor dornici și mulți, tălmăcindu-le scrisul,fără a le știrbi nici puterea și nici sensul, ci îmbogățindu-le

pentru aceștia –sau mai ales pentru acceștia- blogul și blogosfera sunt  ”locuri/ spații” sau ”instrumente” care ar fi păcat să nu fie folosite ba, cred eu,că ar fi greu de imaginat

oricît ar fi de … introvertite …, talentele  se  deschid spre comunicare înspre binele tuturor

atunci cînd  simt nevoia unei pauze sau a unei alte forme de exprimare, caută și încearcă altceva, ca o nouă ”provocare”, atît pentru ei, cît și pentru ceilalți;

se deschide un blog nou, mai modest ca tematică, mai accesibil ca formă de exprimare și comunicare reciprocă, mai…prozaic, apare un nume nou, adică un nou blogger, cu o identitate aparent nouă

și cum disponibilitățile și preocupările sunt mult(ipl)e, se mai deschide un alt blog cu diverse imagini, de la flori, peisaje, pînă la animăluțe și diverse instantanee

(chiar cu riscul de a se repeta de la un blog mai vechi)

plăcerea acestui joc devine tot mai puuternică, iar numărul blogurilor și a noilor gravataruri crește

și cum tehnologia actuală permite, cu un calculator, un laptop, o tabletă, un mobil, cu acestea la îndemînă, dar și cu o bună drămuire a timpului, problema locației pe orice meridian și a comunicării pe mai multe latitudini este rezolvată;

rămîne, însă, picătura aceea greu de înlăturat, care poartă în ea talentul, iar blogul, devenit prin conformismul comentariilor, cu adevărat prozaic, naște pentru unii întrebarea:la ce bun atîta risipă?

 

și dacă risipa de talent este benefică/ de ce să nu-i atingă pe cît mai mulți ?

asta, dejà, nu ar trebui să mă  preocupe pe mine, cel mult sau cel puțin să mă bucur de eventuala atingere a prafului prețios iscat de talentul altora, al celorlalți

și las deoparte supărarea că nu vrea să se recunoască, încerc să-mi domolesc părera de rău cam nărăvașă, de nu fi putut rămîne în tăcerea altor file/ pagini, pun semn de exclamare=atenționare la prea îngăduitoarea joacă neatentă cu sita timpului în inutila amăgire a marilor și realelor probleme

pentru ca am înțeles, totuși, că

 răbdarea este o virtute care se topește ca lumînarea

este încă iarnă, un fel de iarnă, o iarnă capricioasă, iar acum nu se va mai supăra nimeni că citesc scrisorile acelui Bătîn Domn, nu va mai muri pentru nimeni vreun înger, îngerul cuiva, neștiut

Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

 

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.

În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.

Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.

O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.

habar nu am : re-iterare sau update

 

   am obosit

(ianuarie 2013)

de atîta boală

nu sunt atît de puternică pe cît credeam

sau poate că nu mai sunt…

totul mă doare – fiecare mușchi, fiecare fibră, fiecare celulă

nu mă mai întreb dacă celulele tale pe care voiai  cîndva/odinio  ară să  mi le dai m-ar mai putea  ajuta

urîtă e boala

celelalte sau acel altceva par a fi…

dar, oare, cum par?

unde au dispărut?

flower-fractal-art-1920x1200

simt nevoia să mă desfac și să mă recompun într-un fractal

–––––––––––––––––––––––––-

Sunt cîțiva, puțini și totuși, mulți, vreo doi trei care îmi urmăresc constant blogul mic unde ”scriu” și mai rar decît aici…(s-ar cuveni să le mulțumesc frumos)

dacă ar fi nevoie aș putea explica de ce am ales și am adus această…postare… mai veche, de acolo, de pe blogul mic și roșu pe platoșa asta neagră, dar ar fi inutil

se înțelege ușor

–          și de ce nu mai tastez cu greșeli sau fără, nu din lipsă de inspirație – repet, modestia nu e aliatul meu cel mai bun- , nu dintr-un soi de lehamite față de bloggerit, ci pentru că nu pot – –nu am TIMP;  aș vrea să cuprind secunda, clipa în care saă nu mă tem de boală, să nu mai simt sentimentul pe care nu—l doresc ult nimănui, acela al autoizolării cu sprijinul neprecupețit și atît de generos al celorlalți, să nu îmi fie jenă că ceea ce apare pe cele două bloguri cade în derizoriu, cînd nici desuetitudinea nu ar fi de preferat ca o alternativă

Doamna Elena Agachi scrie/spune că blogul este o stare de spirit

de cele mai multe  ori tocmai asta caut -și uneori găsesc sau, mai corect spus, găseam, atunci cînd mă ”așezam” aici

acum încerc să îmi regăseesc prietenii adevărați (or fi existînd și altfel de prieteni ? ) , să caut acei cîțiva medici pe care îi știu dezinteresesați, într-un sistem cu  niște  reguli tot mai greu de înțeles pentru omul obișnuit

cîteodată reușesc ca printre obligații și îndeletniciri … domestice… să mă pot  bucura  de lectura(rea) tot mai  rar în tihnă a unor pagini din cărțile pe care mi le-am dorit (da,vara e mai ușor)

mai greu este de suplinit lipsa radioului stricat cu TV-ul și cu ziare

și totuși, oricît de izolat ai fi sau te-ai simți, actualitatea din jur, adică aceea în care exiști încă în ciuda oricărui fel de refuz unilateral sau reciproc, te ”ajută”, incitindu-te, provocîndu-te să o observi, ba chiar mai mult decît atît

și în real, ca și în virtual, se petrec lucruri aparent normale, doar percepția noastră le amplifică în mod subiectiv (oare așa o fi ?  hmmm, despre adevărul general valabil, nimic nou)

la noi  proiectul despre o nouă lege fundamentală a țării (sau cea actuală modificată după pofte mai mult decît după pricepere și necesitățile vremurilor) se amestecă prin scandaluri de  tot felul, TIFF-ul își face loc ptr cei care nu au avut șansa să fie prezenți la ore tîrzii, iar dacă butonezi la întîmplare, nimerești peste figura unor perrsonaje pe care le credeai  trecute în uitare

tocmai citeam carea scrisă de Carmen Gavrilă,  ”Revolta Orientului”, cînd evenimentele  din Turcia se amplificau alarmant

și peste toate ale mele, gînduri, răni oblojite sau nu, bloguri și stări care merită a fi mai puțin aduse ”în față” chiar dacă o fac, peste toate lucrurile mari sa mici,

îmi revine obsedant în minte replica dată de un fost director al teatrului Nottara (nu, nu Horia Lovinescu), dată unui foarte mare actor

noi modificăm textul, dar să nu credeți că nu știm că voi jucați subtextul”

 

[FILELE ZILEI au rămas lipite într-un fel ciudat]