” yet it will come—the readiness is all”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

– escapadă de toamna, asta voiai? și pretindeai că pe tine, pe timpul iernii, nu…

– nu cred că mai prindem iarna, așa se pare; dar unde vezi tu lipsă de armonie, de estetică, de morală? ba, chiar, dimpotrivă, aș zice

– mda! Și ce facem? alergăm pînă acolo?

– nu avem de ales, dar putem să mergem în pas normal;, finișul este același

– așaaa, mi-am lipit spetele sau îl sprijin, habar nu am; si-acum ce facem?

– așteptăm plutonul de execuție și ordinul scurt; iarna tot va veni

eu nu am veston , iar buzunarele-s necusute, nu am nimic …

– tu vrei posteritate? pînă.., pînă atunci, hai să ne jucăm – spune un cuvînt

– încalci regulile! și nu te-ai săturat de cuvinte? cel din spate e bun?

– altul!

– oboseală

– tristețe

– stare

– dorință

– ochi

– purpură

– gradină

– nocturnă

– trecut

– profet

orizont

– neant

– chemare

– tăcere

-îmbrățișare!

 – Trișezi! ia-ți cuvintele și lasă-mă să sfîrșesc liniștit

– știu eu unul care a spus că viteazul doar o dată gustă moartea

– tu chiar crezi că mai impresionezi pe cineva acum și aici?

reusești și aici să mă surprinzi, amuzîndu-mă; scuze, dar…

– este foarte aproape, nu simți ? vorba celui omniprezent pentru tine: dacă se va intîmpl acum

– nu va veni pe urmă. dacă nu va veni pe urmă, se va intîmpla acum.

if it be not now, yet it will come

the readiness is all.

2789771-CXYDEQUI-7

– ai reușit să păstrezi ceva?

– mesajele lasate ca spam-uri necitite

– de fiecare dată strici totul sau aproape!… hey, unde ești?

Anunțuri

cum se poate strica un blog

     Oooo, atît de ușor! este atît de simplu:

 

 

   astăzi, în timpul unui schimb de replici cu pretenții de conversație (cît se poate de obișnuită), mi-am amintit că eu, care mă feresc, pe cît posibil, de accente patetice, am avut pe blogul mic și roșu o postare pe care am șters-o din neatenție, nu din vrere și care avea ca titlu –vai!- ”Patetisme”

 

    pomeneam acolo cum, în vara aceasta, în timpul unui control medical de rutină, cînd am simțit răceala gelului și a aparatului pe pielea gîtului, abia am reușit să îmi stăpînesc rîsul – nu mă gîndeam la rezultat, nu prea aveam motive, ci, în mod ciudat și cam greu de înțeels chiar și pentru mine însămi, m-am pomenit repetînd niște versuri

 

„trebuie sa rupem legătura, te iubesc așa de mult acum că mi-e arsă de-nsetare gura,u n sărut: si te vei face scrum! n-am iubit pe nimeni niciodată, toți i-am sărutat pe cîți i-am vrut și-au pierit ca floarea scuturată. Te iubesc, nu pot sa te sarut.”

 

             (Mihai Beniuc – Necunoscuta femeie, fragment )

 

 

     postarea avea un videoclip din tinerețea lui Adrian Daminescu

 

    degeaba caut explicații de ce am adus aici, pe acest blog, reamintirea acelei întîmplări

 povestite în altă parte, pentru că refuz să înțeleg

 

       și cam tot așa cum nu reușesc să înțeleg, oricîtde sincer  m-aș stădui, alăturarea (d)in mintea mea cu secvența – una anume!- din videoclipul de mai jos

 

 

           oare știe cineva un film regizat de către Sydney Pollack cu un idiot happy-end ?  – chiar sunt curioasă

     mai bine rămîn(eam) în zona suprarealismului –tot este august- reapropiindu-mă de o stare care îmi este familiară

 

 

Să nu aștepte cumva cineva de la mine relatarea integrală a ceea ce mi-a fost dat să trăiesc in acest domeniu. Ma voi limita, aici, sa-mi reamintesc fără efort ceea ce, neraspunzind vreunui demers din partea mea, mi s-a intimplat uneori, de ceea ce imi oferă, întimplîndu-mi-se pe căi nebănuite, masura grației si a dizgratiei aparte al căror obiect sunt. Despre toate acestea voi vorbi fără nici o ordine prestabilită, in functțe de capriciul momentului care lasă  să iasă la suprafață ceea ce pluteste la suprafață   

 

    iar înițiatorul Manifestului Suprarealist o face admirabil în romanul Nadja, tradus seducător de către mereu  subtilul și surprinzătorul Bogdan Ghiu

 

 

 

      deocamdată rămîn cuprinsă între alte cărți  care îmi plac, dar pentru care îmi trebuie –am nevoe!- de acea monedă de schimb prețioasă care este Timpul, între cîteva filme care nu prea reușesc să mă țină departe de preocupări domestice și griji multe și deloc de ignorat…

 

 

    este ușor, atît de ușor să strici  un blog (pe care unii il onorează din cînd în cînd cu vizita sau chiar și cu  lectura – mulțumiri și scuze încă o dată! …..  )

clivaje

                  O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

cam demult nu  m-a mai atins atît de dur/eros abandonul bacovian între normal și ispite

dar dacă va fi un alt normal, voi păstra ispitele de acum

*

nu am ”asociat” niciodată, pînă acum primăvara sau cel puțin începutul ei cu suprarealismul, alta era perioada din an cînd sunt sau eram bîntuită, căutîndu-l eu însămi

într-una din săptămînile care  părea a fi printre ultimele ale unei ierni care se încăpățînează să mă chinuie pînă obosim defintiv amîndouă, dar nu împreună, într-o astfel de săptămînă am găsit-o cu bucurie, cu surpriză și cu o curiozitate firească pe Nadja lui André Breton; am încercat să o cunosc, m-am apropiat destul de …atent …,  dar la glasul acelei santinele cu întrebările care îmi redimensionau realul, am pus cartea deoparte, pentru mai tîrziu, cînd răspunsul, cu siguranță nu va veni, va fi mai ușor de acceptat : ”întreaga lumede dincolo se află în această viață,? nu vă aud . cine-i acolo? sunt doar eu singur? sunt eu însămi?”

 

*

pe lîngă problemele personale sau generale, ori, mă rog, globale și care rămîn la fel de apăsătoare, oricît de mare sau mică ar părea suprafața pe care ele o cuprind sau chiar o stăpînesc/copleșesc, a existat intersesul sau indiferența față de alegerea unui nou Papă; vestea am aflat-o la un buletin de știri, la radio, apoi am deschis televizorul, nu știu exact ce reacție am avut cînd am auzit ce nume are, dar  un amic, aflat în vizită, mi-a spus: tocmai de aceea îți doresc să nu fii dezamăgită, iar atunci am răspuns simplu – după privire și primele gesturi ale mîinilor pare bun și apropiat de ceea ce  vrea să fie; am urmărit sporadic, cu ….neutralitatea … unui creștin ortodox, reacțiile care au urmat: pe lîngă bucuria și entuziasmul unora, analiza și explicațiile privind mai mult implicațiile geo-politice și sociale decît cele religioase,  au apărut și dezvăluiri despre apartanența Cardinalului Jorge Mario Bergoglio la organizații mai mult sau mai puțin oculte, despre presupusa sa colaborare tacită cu dictatura militare a generalului Videla; văzîndu-l, atît cît am reușit să prind la tv sau pe net imagini de la slujba din Piața San Pietro, deocamdată, eu mi-l închipui pe cardinalului Jorge Mario Bergoglio citind sau spunînd în orele  petrecute în afara zidurilor de rugăciune (de parcă ruga trebuie spusă/ simțită doar într-un anume spațiu…) nu Psalmul 140,  ci fragmente din Cartea de nisip –  oare Captivul ? – a lui Borges, în timp ce bea un ceai  maté și admiră florile de pe terasa lui Julio Cortazar

*

        am văzut-o mai întîi într-o fotografie alb-negru dintr-o revistă, apoi la televizor în piese de teatru și acum îmi dau seama că erau/au rămas  foarte puține; în film, am văzut-o, alături de Liviu Ciulei, tot la televizor, pe Sonia o așteptam de mult timp, cam de prin clasa a șaptea, cînd citisem Străinul, dar depășisem vîrssta sa, a personajului, cînd am reușit să  văd filmul lui Mihai Iacob; am avut norocul să o văd aevea, pe scenă și să descopăr personaje atît de diferite unele de altele, dar toate și fiecare în parte(-i) avînd acea distincție proprie ființei sale (tatăl meu spunea că nu este o femeie frumoasă, ci este o femeie distinsă) : am recunoscut-o atît de ușor în Margot din Dimineața pierdută,

am cunoscut-o în năpăstuita Milordino, în acel hotar dintre basm si realitate, a lui Pirandello, am auzit-o spunînd de sub clopotul lui Sartre că se moare ori prea devreme, ori  prea tîrziu, într-unul din cele mai ”asortate” spectacole  -precum personajele- a lui Mihai Mănuțiu, într-un trio care cu greu va putea fi re-închipuit/reîncercat: alături de Mirela Gorea și Marcel Iureș, neștiind că după Maria Voinițkaia din Unchiul Vanea a trebuit să mă mulțumesc doar cu imaginea de pe  celuloid sau cu puținele interviuri ale sale pe care le găseam…;

distincție și discreție – cred că prin asta și-a dorit să fie și să …impună…; distincția –a reușit, discreția, doar în parte și nu din vina sa, ci pentru  că așa ceva nu este ”firesc”, nu se poate în lumea pe care a ales-o; iar dacă click-ul din butonul camerei foto sau video, ori cel al tastaturii nu pot fi oprite, se cuvine s-ar cuveni a fi strunite întru respectarea adevărului

 

*

      am auzit povestindu-se printre ai mei despre o emisiune ce se difuza Duminica la televizor în perioada copilăriei mele, emisiune pe care îmi era imposibil să o știu, să o văd – duminica eram cu trupa  la cinema si la cofetărie; din cîte îmi amintesc din cele povetite și auzite, două ediții au avut rating mare (nu cred că pe atunci se vîna așa ceva) : una i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana și Prof. Ștrefan Milcu, cealaltă, pe Irina Petrescu și Prof. Grigore Moisil

acum eu mi-aș dori să o aud pe Irina Petrescu spunînd o poezie de-a Anei Blandiana, mai ales că ieri Cineva a pus un fir de iarbă să crească in colţul ştiut al grădinii

*

           altceva?  astăzi oare ce se mai desprinde ca o lamă subțire? am obosit de instalații stricate, de lucruri căzute, de bugete proprii re-recalculate, de teama că au diispărut celelate anotimpuri

           și decît să ascult Antiprimăvara –cîndva îmi plăcea pentru că nu simțeam rănindu-mă cu adevărat -mai bine curăț morcovi uitîndu-mă la … habar nu am la ce privesc

… ‘Refrenul pe care-l cîntam când umblam pe drum’

  Văzusem anunțul la Universitate cu cîteva zile în urmă, iar pentru mine era ceva ce îmi stîrnea curiozitatea – un simpozion sau o conferință, nu îmi amintesc exact forma dezbaterii, despre Suprarealismul în literatura franceză.

   Plecînd în mare grabă de la un curs cu o materie nu tocmai dintre cele preferate, dar suportabilă pentru mine, am traversat aproape pe roșu bulevardul și am mers o stație cu troleul, sperînd să ajung la timp; cîteva minute bune am pierdut, am ratat începutul cu prezentarea invitațiilor, am recunoscut ușor figurile și personalitățile știute de către mai toți, apoi am înțeles că erau și invitați și din alte centre universitare;  fiind ‚intrusă’, m-am împăcat cu locul nu tocmai de invidiat. Am împrumutat și eu o boșură,  de fapt erau cam treizeci de pagini care cuprindeau desfășurătorul acelei întîlniri, iar partea cea mai consistentă se referea la … Manifestul Suprarealist, despre care citisem cîte ceva în publicațiile literare care, după primele 3-4 pagini,  reușeau să te le convingă să citeși avînd alături  o cafea cu năut, dar cu țigări BT sau Slime, luate de la bufetul facultății.

     Dacă despre André Breton, Louis Aragon şi Paul Eluard auzisem și citisem cîte ceva scris de către aceștia, un nume mi-a ”sunat” mai puțin cunoscut, de fapt nu știam nimic despre un poet pe nume Robert Desnos.

   S-a vorbit despre viața sa trăită extrem de intens, despre experiența sa avangardistă, despre relațiile cu  sale cu intectualii care se grupaseră în mișcarea care urma să definească Suprarelismul francez (în literatură), dar și desprinderea/ delimitarea sa de prietenii săi, despre viața sa personală marcată de pasiunea pentru cele două femei, despre militantismul său, despre participarea sa la Rezistența franceză, despre arestarea și deportarea în lagărele naziste și despre boala care l-a răpus la doar cîteva săptămini după  eliberare.

        Atunci s-a citit o poezie – Pelicanul-  care deși se afirmase că e ‚emblematică’ pentru poezia sa suprarealistă, mie mi—a plăcut mult mai puțin decît cealaltă, care era un Cîntec Pentru Anotimpul Frumos, din care aveam să rețin  sau să re-recitesc și să simt în diverse … ‚perioad’ cîte un alt vers: cînd l-am auzit poentru prima dată mi-a plăcut enorm versurile care exprimau atît de bine și de adevărat starea noastră de spirit de atunci, cînd, într-adevăr, generației mele, a noastre i se părea firesc ca

În seara aceasta nu cînt ceea ce mi s-ar cuveni să înfrunt

ci ceea ce ar trebui să aparăm.

plăcerile vieții.

Vinul pe care-l bei cu prietenii tăi.

Iubirea.

Focul – iarna.

dar mai apoi aveam săîmi doresc Somnul, fară deșteptări tresărite, fără angoase a doua zi în zori; un singur vers mi-a rămas foarte sigur atunci în minte Refrenul pe care-l cîntam cînd umblam pe drum și pentru care m-am oprit la ce mai apropiat stand de cărți – era primăvară, din cîte îmi amintesc; am găsit un volum de antologie și căutînd Desnos — era acel superb Ultim Poem, în traducerea lui Virgil Carianopol, pe care eu l=am ‚pus’ pe blogul meu în urmă cu un an, pe 28 mai 2009,  cînd în colțul de virtual, de blogosferă unde am nimerit eu sa mă mișc – și am fost  norocoasă!-  se scria multă poezie, acum, s-a adaptat, ne-am adaptat vremurilor …

     Știam din ceea ce citisem că acel poem scris într-un lagăr din Cehoslovacia pe o bucată de  hîrtie de ambalaj și găsit în buzunarul vestonului său în dimineața cînd a murit, acel Le dernier Poeme, se consideră a fi o variantă a unei poezii scrise in anul 1930 ,  Corps et biens  și dedicat iubirii sale de atunci, dar a cărei traducere foarte frumoase, pe care mi-a lăsat-o VANIA pe blog, am găsit-o cu greu, în urmă cu puțin timp.

           Nu am nici astăzi un volum cu poeziile lui Desnos în bibliotecă, poeziile pe care le-am citit sunt împrăștiate în diverse volume de traduceri sau într-un volum-colecție de poezii în franceză, dar îmi plac și mă întorc cu drag și din nevoie (uneori se întîmplă să revoină ele la mine, nechemate…) la ele și aud GLASUL pe care

îl ascult. nu e o voce omenească

ce străbate zgomotele vieţii şi ale bătăliilor,

prăbuşirea trăznetului şi murmurul trăncănelilor.

 

 mă uit la o furnică trăgînd o căruţă

Plină ochi cu pinguini şi raţe,

Nu există, nu există.

ei! Şi de ce n-ar exista?

Sau privesc o floare și îmi amintesc că

a fost ca niciodat’-un ram la capătul frunzei,

linie bifurcată, semn al vieţii

semnul norocului

semnul inimii.

Iar dacă Breton scria sau spunea despre Desnos că ” Suprarealismul este ordinea de zi şi Desnos este profetul lui “, mie îmi este mai aproape Poetul care

sapă adîncul propriului poem pe marginea căruia bineînţeles va fi mitraliat.  

 Nici acum nu știu de ce  am crezut cîțiva  ani la rînd că a fost împuscat și că ULTIMUL POEM a fost pătat de sînge în buzunarul vestonului său.

 Acum, cînd încerc să scriu, privesc pe geam la o floare  care s-a încăpăținat să reziste intemperiilor din ultima săptămină

și îmi amintesc destul de mirată de meandrele memoriei nu cît de greu m-am desprins dintr-un vis la  care nu visam, ci la felul în care un bărbat pe care îl auzisem în  acea dezbatere despre suprarealism vorbind despre A Breton, răsfoia într-o librărie un album scump, în timp ce între degetele unei mîini ținea delicat o floare – cred că nu voi reuși  să înțeleg vreodată.

     Aseară, mergînd alene pe stradă cu asfaltul umed după ploaie, ”avînd în urechi” și aproape murmurînd un refren care chiar nu are (aparent) nici o legătură cu poezia Desnos, am ocolit o frunză mare, frumoasă și verde; instantaneu, mi-am privit palma și am văzut Linia vieţii, Linia norocului, Linia inimii.

 

    Nu era soare și încă nu se aprinseseră luminile în oraș, dar am zărit o umbră printre umbre

 și am înțeles:

     prefer florile  de cîmp oricărui trandafir