mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu

anablandiana - oroare de politică

Fragment din Fals Tratat de manipulare – Ana Blandiana, Edit Humanitas – 2013

 l-am citit și recitit de multe ori în aceste săptămîni

 și cu  fiecare zi în care  nebunia electorală capătă forme tot mai priculoase, parcă doare  tot mai tare ia forme to

 

Anunțuri

clivaje

                  O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

cam demult nu  m-a mai atins atît de dur/eros abandonul bacovian între normal și ispite

dar dacă va fi un alt normal, voi păstra ispitele de acum

*

nu am ”asociat” niciodată, pînă acum primăvara sau cel puțin începutul ei cu suprarealismul, alta era perioada din an cînd sunt sau eram bîntuită, căutîndu-l eu însămi

într-una din săptămînile care  părea a fi printre ultimele ale unei ierni care se încăpățînează să mă chinuie pînă obosim defintiv amîndouă, dar nu împreună, într-o astfel de săptămînă am găsit-o cu bucurie, cu surpriză și cu o curiozitate firească pe Nadja lui André Breton; am încercat să o cunosc, m-am apropiat destul de …atent …,  dar la glasul acelei santinele cu întrebările care îmi redimensionau realul, am pus cartea deoparte, pentru mai tîrziu, cînd răspunsul, cu siguranță nu va veni, va fi mai ușor de acceptat : ”întreaga lumede dincolo se află în această viață,? nu vă aud . cine-i acolo? sunt doar eu singur? sunt eu însămi?”

 

*

pe lîngă problemele personale sau generale, ori, mă rog, globale și care rămîn la fel de apăsătoare, oricît de mare sau mică ar părea suprafața pe care ele o cuprind sau chiar o stăpînesc/copleșesc, a existat intersesul sau indiferența față de alegerea unui nou Papă; vestea am aflat-o la un buletin de știri, la radio, apoi am deschis televizorul, nu știu exact ce reacție am avut cînd am auzit ce nume are, dar  un amic, aflat în vizită, mi-a spus: tocmai de aceea îți doresc să nu fii dezamăgită, iar atunci am răspuns simplu – după privire și primele gesturi ale mîinilor pare bun și apropiat de ceea ce  vrea să fie; am urmărit sporadic, cu ….neutralitatea … unui creștin ortodox, reacțiile care au urmat: pe lîngă bucuria și entuziasmul unora, analiza și explicațiile privind mai mult implicațiile geo-politice și sociale decît cele religioase,  au apărut și dezvăluiri despre apartanența Cardinalului Jorge Mario Bergoglio la organizații mai mult sau mai puțin oculte, despre presupusa sa colaborare tacită cu dictatura militare a generalului Videla; văzîndu-l, atît cît am reușit să prind la tv sau pe net imagini de la slujba din Piața San Pietro, deocamdată, eu mi-l închipui pe cardinalului Jorge Mario Bergoglio citind sau spunînd în orele  petrecute în afara zidurilor de rugăciune (de parcă ruga trebuie spusă/ simțită doar într-un anume spațiu…) nu Psalmul 140,  ci fragmente din Cartea de nisip –  oare Captivul ? – a lui Borges, în timp ce bea un ceai  maté și admiră florile de pe terasa lui Julio Cortazar

*

        am văzut-o mai întîi într-o fotografie alb-negru dintr-o revistă, apoi la televizor în piese de teatru și acum îmi dau seama că erau/au rămas  foarte puține; în film, am văzut-o, alături de Liviu Ciulei, tot la televizor, pe Sonia o așteptam de mult timp, cam de prin clasa a șaptea, cînd citisem Străinul, dar depășisem vîrssta sa, a personajului, cînd am reușit să  văd filmul lui Mihai Iacob; am avut norocul să o văd aevea, pe scenă și să descopăr personaje atît de diferite unele de altele, dar toate și fiecare în parte(-i) avînd acea distincție proprie ființei sale (tatăl meu spunea că nu este o femeie frumoasă, ci este o femeie distinsă) : am recunoscut-o atît de ușor în Margot din Dimineața pierdută,

am cunoscut-o în năpăstuita Milordino, în acel hotar dintre basm si realitate, a lui Pirandello, am auzit-o spunînd de sub clopotul lui Sartre că se moare ori prea devreme, ori  prea tîrziu, într-unul din cele mai ”asortate” spectacole  -precum personajele- a lui Mihai Mănuțiu, într-un trio care cu greu va putea fi re-închipuit/reîncercat: alături de Mirela Gorea și Marcel Iureș, neștiind că după Maria Voinițkaia din Unchiul Vanea a trebuit să mă mulțumesc doar cu imaginea de pe  celuloid sau cu puținele interviuri ale sale pe care le găseam…;

distincție și discreție – cred că prin asta și-a dorit să fie și să …impună…; distincția –a reușit, discreția, doar în parte și nu din vina sa, ci pentru  că așa ceva nu este ”firesc”, nu se poate în lumea pe care a ales-o; iar dacă click-ul din butonul camerei foto sau video, ori cel al tastaturii nu pot fi oprite, se cuvine s-ar cuveni a fi strunite întru respectarea adevărului

 

*

      am auzit povestindu-se printre ai mei despre o emisiune ce se difuza Duminica la televizor în perioada copilăriei mele, emisiune pe care îmi era imposibil să o știu, să o văd – duminica eram cu trupa  la cinema si la cofetărie; din cîte îmi amintesc din cele povetite și auzite, două ediții au avut rating mare (nu cred că pe atunci se vîna așa ceva) : una i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana și Prof. Ștrefan Milcu, cealaltă, pe Irina Petrescu și Prof. Grigore Moisil

acum eu mi-aș dori să o aud pe Irina Petrescu spunînd o poezie de-a Anei Blandiana, mai ales că ieri Cineva a pus un fir de iarbă să crească in colţul ştiut al grădinii

*

           altceva?  astăzi oare ce se mai desprinde ca o lamă subțire? am obosit de instalații stricate, de lucruri căzute, de bugete proprii re-recalculate, de teama că au diispărut celelate anotimpuri

           și decît să ascult Antiprimăvara –cîndva îmi plăcea pentru că nu simțeam rănindu-mă cu adevărat -mai bine curăț morcovi uitîndu-mă la … habar nu am la ce privesc

SUBIECTIV, în loc de altceva

 Mă gîndesc:nu, nu în asta constă raritatea, Barbu era matematician, Blaga -filozof, Arghezi- romancier, Călinescu – dramaturg. Impresia de neobișnuit o crează nu polivalența, destul deobișnuită în epocă,ci eleganța și armonia acestei personalități; între atîtea corpuri strălucitoare (stălucirea este reflectarea razelor,impermeabilitatea) prezența aceasta nepătimașă, nesubiectivă,dispusă să absoarbă luminile pe care ea le întîlnește în drum și să le discearnă cu înțelegere și subtlitate – iată un lucru rar și impresionant. Gradul  de  maturitate al unei culturi este dat pentru obsevatorul atent nu de  numărul creatorilor –niciodată reprezentanți ai seriei, întotdeauna revoltați și intoleranți – ci de numărul celor care, oarecum nenuanțat, sunt numiți oameni de cultură, ființe supunîndu-se  cu grație legilor societății pe care o reprezintă într-un plan superior.

 

                                           ( fragment din … interviul … dat de Al Rossetti Anei Blandiana și publicat în volumul Convorbiri subiective, în colaborare [ori alături, mai corect exprimat, cred eu, de Romulus Rusan ], volum gîndit în redacția Vieții Studențești si apăruut la editura Albatros în anul 1971; pe una dintre filele cărții din bibloteca mea apare data ianuarie 1976, Copșa-Mică…)

aș fi vrut să redau/transcriu întrega discuție dintre cele două personalități,  ; volumul, de fapt sunt două volume, cred că ar merita și acum –sau mai ales acum- mai  multă atenție

eu l-am recitit acum cînd, căutînd cu totul altceva, l-am re-găsit  oarecum ”dosit”pe un al doilea șir de  pe un raft de cărți

și mi-am amintit  puțin amuzată, deși starea mea nu era deloc ”aservită” pt așa ceva, că în urmă cu cîteva săpttămîni sau poate luni, am nimerit mai mult dintr-un click și  întîmplător și curios pe un blog care se declara a fi intelectual; înspăimîntată, am recunoscut repede că am nimerit greșit și retrăgîndu-mă politicos, am pomenit, legat de subiectul postării de America ogarului cenușiu, întrebîndu-mă deloc retoric dacă sau cîți dintre noi își  mai amintesc de ea; mi s-a răspuns lăsîndu-mi, oarecum , senzația că aș fi în off side/offside; sincer, nu am încercat să rețin numele blogului, nemaitrecînd pe acolo, fiindu-mi dintr-un început inaccesibil;

ehei, mai am de acumulat, de digerat, de…evoluat, dacă timpul îmi va permite;

par schimbată, cumva? nu sunt nici ironică, nici invidioasă, nici rea, iar problemele din ultima vreme m-au ajutat să  înțeleg cu totul altceva decît răutatea sau rubedeniile acesteia;

spre finalul discuției, Profesorul Al Rosetti este întrebat de către Ana Blandiana:

     -credeți că zeii trebuie cunoscuți cu amănuntul? Credeți că e bine să știm despre ei totul ?

iar răspunsul :

       -totul? Cine știe totul?dar dacă ar fi posibil, de ce nu ?

zilele  trecute pomeneam/”scriam” în altă parte și în alt context despre zeii greci; azi nu mă gîndesc la Ahile, ci la Femios, pentru că, încercînd să înțeleg     zbuciumul și  binefacerile foarte interesate ale unei integrări nu adiacenteglobalizării, ci parte a unui corp aidoma celui din matematici, constat că este mai greu și poate de aceea mai de apreciat să trăieștti în condițiile unei permanente și teribile presiuni suspicioase.

… și știu că zeii sunt lăsati să moară singuri….

cît despre acel pahar de vin grecesc de care pomenea Ortega y Gasset, îmi doresc să fiu sănătoasă pentru a-l gusta la vară, pe Acropole

Echilibru

Saramago acela explica foarte clar de ce este el de stînga:deoarece, acolio sus,fiecare se așeza numai la dreapta Domnului, nimeni la stînga Lui, ceea ce crează un mare dezechilibru în Paradis, la care nu putea rămîne indiferent – idee pe care m-am gîndit să i-o comunic și mătușii mele, primul om care mi-a pus în mînă J’accuse al lui Zola și îmi explicase că  inima este întotdeauna la stînga

(fragment din Pariscidul, publicat în rev Dilemateca)

Am spus de multe ori  -nu pe blog, pînă acum- că, pentru mine, atunci cînd reușesc să citesc o pagină scrisă de Radu Cosașu este ca și cum aș fi citit în acea zi zece cărți.

–––––––

după  o ”dispută” cu un vechi prieten, unul dintre cei puțini care au mai rămas și cu care îmi permit luxul să mă mai și cert, de fiecare dată avînd grijă să ne salutăm ca în vremurile noastre nebune, adică, ”vedem mîine cine are dreptate”, eu avînd proasta inspirație, nu s-a vrut ”obrăznicie”, de a-i spune a nu știu cîta oară că într-o societate în care discursul și retorica au pretenția de a ține loc de ideologie, este ușor să spui că muncitorimea este în mod firesc  o clasă pe cale de dispariție, să ajungi in high life, fără a fi străbătut celelalte … etaje sau paliere, uitînd că în acel 21 decembrie ’89 muncitorii s-au adunat în fața sediului unei instituții, cu teama – trecînd peste a lor, proprie și firească- de a nu i se întîmpla ceva; într-o dispoziție grozavă de a mă descărca într-un rîs nervos pe derizoriile  din wikileaks, ajunse – iată!- și la noi, am luat în mînă Autodenunțuri și Precizări,

însă mai erau doar două minute pînă la începerea meciului cu Luxemburgul;

mda,

dar e marți, iar eu îmi respect obiceiurile cel puțin atunci cînd pot—așadar și prin urmare, am comutat pe canalul fixat pentru seara de marți și după ce l-am suportat pe Alex Ștefănescu, am văzut, am auzit și am simțit într-un filmuleț -și de această dată excelent- cum timpul se întîlnește cu poezia Anei Blandiana.

lipsește ceva? – poate nevoia de echilibru.

ceea ce nici măcar politicul nu poate atinge

am găsit mai demult cîteva clipuri  cu poezie, dar cum nu am reuşit, îmcă, să le prelucrez, celor care vor să le ‘asculte’ le cer scuze, rugîndu-i  să  dea click pe cele două mari nume

( o exprimare pt care nu voi putea  să mă

ruşinez înde-ajuns…)

sper, totuşi, ca unora să le placă

Ana Blandiana

Ştefan Augustin Doinaş

despre CUVINTE şi nu numai…

Singur sunt si ma sprijin
de ‚A’ frumoasa vocala
matricea literelor toat
e….
(Nichita )

Incerc si mă desprind şi pasesc pe poteca pe care cineva a presarat ‚’farime de litere şi de cuvinte’ .
Merg cu grija , cu oarece temere, dar şi ceva speranta:
Acel cuvint il visez
care a fost la-nceputul lumilor lumii
plutind peste intuneric si departind
apele de lumina
nascind pesti in ape şi nascind
ape şi lumini in lumina ….

( Nichita – Necuvinte)
Nu ştiu unde voi ajunge şi nici nu şti ce anume voi gasi
Litere, silabe, cuvint si ma opresc in fata unui zid––un zid de cuvinte, intend mana, il ating si ma simt absorbita de catre el.
E firesc, este Zidul care nu desparte lumea mea de cealalta, ci pe aceasta de , de restul , de celelalte….
Caut un punct de sprijin, altul decat Zidul si dau tot peste el, Cuvintul.
Se spune ca la inceputul lumii a fost cuvintul, iar la inceputul societatii moderne a fost un obiect.
Intr-o societate, in care, mie personal, imi e greu sa inteleg foarte clar in ce masura religia si morala mai reusesc sa fixeze cadrul si reperele existentei, consumul devine liber-arbitru, iar el presupune, implicit, obiect.
Desi nu imi place, incerc in fiecare zi sa ma adaptez unei lumi in care omul este dominat de catre obiect. Si de aceea ma incaptanez sa cred in puterea gindului si a magiei sale fara de’nteles si fara posibilitatea de a fi cuprins. Cu ceva timp in urma scriam ca lumea virtuala adusa de Internet certifica geniul eminescian, cu acel haos si sete de repaos; acum nu as putea sa raspund foarte sigur de ce .
Cautam cu aviditate lumea virtuala– din nevoia de informatie, din placerea jocului, sau de multe ori e vorba de acea dorinta de evadare din real intr-un al spatiu, intr-o alta lume pe care am dori-o sa fie asa cum ne-o imaginam. S-ar putea sa fie din toate acestea cate ceva, ba chiar mai mult si pentru fiecare in masura propie cautarilor sale. Si pentru ca aici gindul si nu obiectul este atotputernic, se plasmuiesc bune si mai putin bune, frumusetea si dezagreabilul, darul si rasplata, farmecul si pericolul si uite-asa, am putea continua insiruirea pe cateva ecrane, dar toate sunt izvorate din gand, iar expresia gindului este cuvintul.
Se cuvine,deci, sa fim atenti la puterea cuvintului. Intr-o tesatura frumoasa, pot fi binefacatoare dar si ademenitoare spre un ceva ascuns;
Cuvintul care face posibila lumina , cuvintul care prin aceasta lumina desparte apele si-ndeparteaza intunericul , cuvintul , da , el , Cuvintul se incumeta sa cuprinda gindul.
Cuvintul , ca expresie a gindului uman , este cel care il insoteste pretutindeni si il ajuta de cele mai multe ori sa se defineasca . Cuvintul mijloceste comunicarea dintre oameni ; cuvintul ii apropie si tot cuvintul ii desparte uneori ; el ii uneste si tot el ii tradeaza .
Este greu de inteles cum simpla alaturare de doua vocale , de doua sunete nearticulate poarta in sine o asemenea forta , capabila sa influenteze fiinta umana in(tru) devenire. Cuvintul alina , dar si raneste ; cuvintul innobileaza , dar si injoseste , cuvintul salveaza , dar tot el tradeaza uneori ; atentie! – cuvintul este fragil , dar e si puternic , este duios, dar poate fi si periculos .
Prin cuvinte omul isi dezvaluie partea sa cea mai vulnerabila , dar si mai trainica , cea mai fragila , dar si cea mai atinsa de inefabil ––sentimentele. Dintre acestea , cuvintul a modelat si a slujit de-a lungul vremurilor , cel mai bine si mai fidel , nu intimplator , pe cel mai inaltator dintre toate , acela care’este in stare sa mute muntii si stelele din loc’ : Dragostea .

Si aici ma opresc;
… pentru ca…. pentru ca !
dar,
pe o margine de lume , cuvinte si taceri ingemanate intr-un cintec esential/primordial
in care ramine ceva : ceva nespus de tot .
„El n-a fost cintat deocamdata
e verde ca iaba crescind
da’n muzica lui luminata se-aseaza cuvintele-n rind .”

(Bulat Okudyava –Cintecul esential)