mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu

anablandiana - oroare de politică

Fragment din Fals Tratat de manipulare – Ana Blandiana, Edit Humanitas – 2013

 l-am citit și recitit de multe ori în aceste săptămîni

 și cu  fiecare zi în care  nebunia electorală capătă forme tot mai priculoase, parcă doare  tot mai tare ia forme to

 

Reclame

clivaje

                  O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

cam demult nu  m-a mai atins atît de dur/eros abandonul bacovian între normal și ispite

dar dacă va fi un alt normal, voi păstra ispitele de acum

*

nu am ”asociat” niciodată, pînă acum primăvara sau cel puțin începutul ei cu suprarealismul, alta era perioada din an cînd sunt sau eram bîntuită, căutîndu-l eu însămi

într-una din săptămînile care  părea a fi printre ultimele ale unei ierni care se încăpățînează să mă chinuie pînă obosim defintiv amîndouă, dar nu împreună, într-o astfel de săptămînă am găsit-o cu bucurie, cu surpriză și cu o curiozitate firească pe Nadja lui André Breton; am încercat să o cunosc, m-am apropiat destul de …atent …,  dar la glasul acelei santinele cu întrebările care îmi redimensionau realul, am pus cartea deoparte, pentru mai tîrziu, cînd răspunsul, cu siguranță nu va veni, va fi mai ușor de acceptat : ”întreaga lumede dincolo se află în această viață,? nu vă aud . cine-i acolo? sunt doar eu singur? sunt eu însămi?”

 

*

pe lîngă problemele personale sau generale, ori, mă rog, globale și care rămîn la fel de apăsătoare, oricît de mare sau mică ar părea suprafața pe care ele o cuprind sau chiar o stăpînesc/copleșesc, a existat intersesul sau indiferența față de alegerea unui nou Papă; vestea am aflat-o la un buletin de știri, la radio, apoi am deschis televizorul, nu știu exact ce reacție am avut cînd am auzit ce nume are, dar  un amic, aflat în vizită, mi-a spus: tocmai de aceea îți doresc să nu fii dezamăgită, iar atunci am răspuns simplu – după privire și primele gesturi ale mîinilor pare bun și apropiat de ceea ce  vrea să fie; am urmărit sporadic, cu ….neutralitatea … unui creștin ortodox, reacțiile care au urmat: pe lîngă bucuria și entuziasmul unora, analiza și explicațiile privind mai mult implicațiile geo-politice și sociale decît cele religioase,  au apărut și dezvăluiri despre apartanența Cardinalului Jorge Mario Bergoglio la organizații mai mult sau mai puțin oculte, despre presupusa sa colaborare tacită cu dictatura militare a generalului Videla; văzîndu-l, atît cît am reușit să prind la tv sau pe net imagini de la slujba din Piața San Pietro, deocamdată, eu mi-l închipui pe cardinalului Jorge Mario Bergoglio citind sau spunînd în orele  petrecute în afara zidurilor de rugăciune (de parcă ruga trebuie spusă/ simțită doar într-un anume spațiu…) nu Psalmul 140,  ci fragmente din Cartea de nisip –  oare Captivul ? – a lui Borges, în timp ce bea un ceai  maté și admiră florile de pe terasa lui Julio Cortazar

*

        am văzut-o mai întîi într-o fotografie alb-negru dintr-o revistă, apoi la televizor în piese de teatru și acum îmi dau seama că erau/au rămas  foarte puține; în film, am văzut-o, alături de Liviu Ciulei, tot la televizor, pe Sonia o așteptam de mult timp, cam de prin clasa a șaptea, cînd citisem Străinul, dar depășisem vîrssta sa, a personajului, cînd am reușit să  văd filmul lui Mihai Iacob; am avut norocul să o văd aevea, pe scenă și să descopăr personaje atît de diferite unele de altele, dar toate și fiecare în parte(-i) avînd acea distincție proprie ființei sale (tatăl meu spunea că nu este o femeie frumoasă, ci este o femeie distinsă) : am recunoscut-o atît de ușor în Margot din Dimineața pierdută,

am cunoscut-o în năpăstuita Milordino, în acel hotar dintre basm si realitate, a lui Pirandello, am auzit-o spunînd de sub clopotul lui Sartre că se moare ori prea devreme, ori  prea tîrziu, într-unul din cele mai ”asortate” spectacole  -precum personajele- a lui Mihai Mănuțiu, într-un trio care cu greu va putea fi re-închipuit/reîncercat: alături de Mirela Gorea și Marcel Iureș, neștiind că după Maria Voinițkaia din Unchiul Vanea a trebuit să mă mulțumesc doar cu imaginea de pe  celuloid sau cu puținele interviuri ale sale pe care le găseam…;

distincție și discreție – cred că prin asta și-a dorit să fie și să …impună…; distincția –a reușit, discreția, doar în parte și nu din vina sa, ci pentru  că așa ceva nu este ”firesc”, nu se poate în lumea pe care a ales-o; iar dacă click-ul din butonul camerei foto sau video, ori cel al tastaturii nu pot fi oprite, se cuvine s-ar cuveni a fi strunite întru respectarea adevărului

 

*

      am auzit povestindu-se printre ai mei despre o emisiune ce se difuza Duminica la televizor în perioada copilăriei mele, emisiune pe care îmi era imposibil să o știu, să o văd – duminica eram cu trupa  la cinema si la cofetărie; din cîte îmi amintesc din cele povetite și auzite, două ediții au avut rating mare (nu cred că pe atunci se vîna așa ceva) : una i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana și Prof. Ștrefan Milcu, cealaltă, pe Irina Petrescu și Prof. Grigore Moisil

acum eu mi-aș dori să o aud pe Irina Petrescu spunînd o poezie de-a Anei Blandiana, mai ales că ieri Cineva a pus un fir de iarbă să crească in colţul ştiut al grădinii

*

           altceva?  astăzi oare ce se mai desprinde ca o lamă subțire? am obosit de instalații stricate, de lucruri căzute, de bugete proprii re-recalculate, de teama că au diispărut celelate anotimpuri

           și decît să ascult Antiprimăvara –cîndva îmi plăcea pentru că nu simțeam rănindu-mă cu adevărat -mai bine curăț morcovi uitîndu-mă la … habar nu am la ce privesc

SUBIECTIV, în loc de altceva

 Mă gîndesc:nu, nu în asta constă raritatea, Barbu era matematician, Blaga -filozof, Arghezi- romancier, Călinescu – dramaturg. Impresia de neobișnuit o crează nu polivalența, destul deobișnuită în epocă,ci eleganța și armonia acestei personalități; între atîtea corpuri strălucitoare (stălucirea este reflectarea razelor,impermeabilitatea) prezența aceasta nepătimașă, nesubiectivă,dispusă să absoarbă luminile pe care ea le întîlnește în drum și să le discearnă cu înțelegere și subtlitate – iată un lucru rar și impresionant. Gradul  de  maturitate al unei culturi este dat pentru obsevatorul atent nu de  numărul creatorilor –niciodată reprezentanți ai seriei, întotdeauna revoltați și intoleranți – ci de numărul celor care, oarecum nenuanțat, sunt numiți oameni de cultură, ființe supunîndu-se  cu grație legilor societății pe care o reprezintă într-un plan superior.

 

                                           ( fragment din … interviul … dat de Al Rossetti Anei Blandiana și publicat în volumul Convorbiri subiective, în colaborare [ori alături, mai corect exprimat, cred eu, de Romulus Rusan ], volum gîndit în redacția Vieții Studențești si apăruut la editura Albatros în anul 1971; pe una dintre filele cărții din bibloteca mea apare data ianuarie 1976, Copșa-Mică…)

aș fi vrut să redau/transcriu întrega discuție dintre cele două personalități,  ; volumul, de fapt sunt două volume, cred că ar merita și acum –sau mai ales acum- mai  multă atenție

eu l-am recitit acum cînd, căutînd cu totul altceva, l-am re-găsit  oarecum ”dosit”pe un al doilea șir de  pe un raft de cărți

și mi-am amintit  puțin amuzată, deși starea mea nu era deloc ”aservită” pt așa ceva, că în urmă cu cîteva săpttămîni sau poate luni, am nimerit mai mult dintr-un click și  întîmplător și curios pe un blog care se declara a fi intelectual; înspăimîntată, am recunoscut repede că am nimerit greșit și retrăgîndu-mă politicos, am pomenit, legat de subiectul postării de America ogarului cenușiu, întrebîndu-mă deloc retoric dacă sau cîți dintre noi își  mai amintesc de ea; mi s-a răspuns lăsîndu-mi, oarecum , senzația că aș fi în off side/offside; sincer, nu am încercat să rețin numele blogului, nemaitrecînd pe acolo, fiindu-mi dintr-un început inaccesibil;

ehei, mai am de acumulat, de digerat, de…evoluat, dacă timpul îmi va permite;

par schimbată, cumva? nu sunt nici ironică, nici invidioasă, nici rea, iar problemele din ultima vreme m-au ajutat să  înțeleg cu totul altceva decît răutatea sau rubedeniile acesteia;

spre finalul discuției, Profesorul Al Rosetti este întrebat de către Ana Blandiana:

     -credeți că zeii trebuie cunoscuți cu amănuntul? Credeți că e bine să știm despre ei totul ?

iar răspunsul :

       -totul? Cine știe totul?dar dacă ar fi posibil, de ce nu ?

zilele  trecute pomeneam/”scriam” în altă parte și în alt context despre zeii greci; azi nu mă gîndesc la Ahile, ci la Femios, pentru că, încercînd să înțeleg     zbuciumul și  binefacerile foarte interesate ale unei integrări nu adiacenteglobalizării, ci parte a unui corp aidoma celui din matematici, constat că este mai greu și poate de aceea mai de apreciat să trăieștti în condițiile unei permanente și teribile presiuni suspicioase.

… și știu că zeii sunt lăsati să moară singuri….

cît despre acel pahar de vin grecesc de care pomenea Ortega y Gasset, îmi doresc să fiu sănătoasă pentru a-l gusta la vară, pe Acropole