oglinda unei veri

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.

Neînțelesuri scrise de ne-acasă

            Scriem mai devreme decît ar fi trebuit și decît ne-am propus.   Ar fi fost preferabil să o fac(em) la întoarcerea acasă;

dar

 Nu ne vom aminti nici de vremurile  frumoase și vesele ale copilăriei,

   Nici de adolescența și anii tinereții proapete, trăite intens, cînd iubeam marea și ne împlineam la munte, răstignindu-ne dragostea pe o anume Cruce – sau așa credeam pe atunci- nici că am cunoscut în real o lume, care aici, în virtual pare  ‘închisă’ pentru noi;

 

Nu ne vom gîndi că erau vremuri cînd visam să facem cercetare și am ajuns  să ștergem printr-o semnătură munca unor ani, care ar fi putut să ne dea iluzia că putem să ne apropiem prin perseverență și de ceeea am fi dorit să facem;

 Nu ne vom gîndi nici la sănătatea neglijată și pe care acum nu o mai putem recupera;

 Nu ne vom aminti nici bucuriile și nici tristețile strînse într-un suflet care este obișnuit, chiar dacă unii l-au îndrăgit și născocesc și acum tot felul de șiretlicuri pentru a  nu-l lăsa pradă deznădejdii și cîte alte posibile suflete nu ne-ar învidia dacă s-ar ști cu adevărat cine este acel mag al sufletelor prin cuvinte– dar nu se va ști niciodată!

 

[ pt a evita speculții ieftine: acel magician al vorbelor nu se află în blogroll-ul meu, ci doar în / pe blog]

    Nu ne vom gîndi nici la copilăria mamei, spulberată de război, nici la refugiul bunicilor care, rămași doar cu fetițele și cu o ladă cu  cărți ( pe cei care au spart vagoanele cu lucrurile înghesuite  acolo, se pare că nu îi preocupau cățile…) au reînceput o ‘altă viață’ pe care s-au străduit să o trăiască demn și fără resentimente;

 Nu ne vom amintri nici că mîine  este o zi în care tata poate a ajuns mai departe decît l-a impiedicat boala atunci cînd a fost nevoit să renunțe la pilotat;

 Nu ne vom aminti ca în urmă cu cîtva timp – nu mult- a fost un sertar, dar  și acel ‘ajunge’, însoțit de  scuze care nici acum nu au atenuat duritatea literelor-sunete;

 

  Ne vom închipui că scriem  de acasă,  cu spatele la bibliotecă, neobservî nd nici o carte lăsată aiurea prin cameră,

 Pentru că nu putem înțelege  cum s-au scris atitea jurnale și memorii, chiar dacă unele poate nu s-ar fi vrut a fi publicate și din care am citit și noi ceva-ceva fără să fi înțeles măcar vreo idee ;

 Nu am înțeles că nu toți au darul și îngăduința/permisiunea de a-și mărturisi deschis  trăirile, de a-și face cunoscute preocupările, de a dialoga cu sine însuși….

 

 și pentru că tot nu am înțeles enirea un ui blog, ajunsă acasă îl voi lăsa așa, nu îl voi șterge, nu îl voi peria de scamele sentimentale, îmi voi aminti, poate, că astăzi cineva mi-a spus că unora dintre noi, cei mai fericiti, Dumnezeu le dă un dar magnific: să rămină toată viața copii. Ferice de ei, căci nu văd răutatea lumii…

      sau, acasă fiind, îmi voi re-aminti, ceea ce citisem cîndva––- hmmm, pe un mail ;

    viața fără singurătate ar semăna  a  bîrfă ;

    nu îmi place bîrfa, aleg, așadar, singurătatea.

 

 

 

 

    Iar atunci cînd voi redeschide blogul pentru a scrie, îmi voi aminti, cu siguranță și de Speranță și de Omenirea omeniei dar și de Omenia  omenirii din cotidianul real sau așa cum apare în blogolumea din blogosferă.

 

    și cam atît.

 

 

 

–––––––––––––––––––––––––––-

 

    mi-a fost greu să aleg între cele  două posibile ‘semne’ din ”calendarul meu” și care cred că  s-ar putea regăsi în însemnările de mai sus