cuvintele – un(ui) număr matricol

 

(fragment din Sumare Glosse, [sar peste substantivul potrivit, ”articol”, probabil?…] scris de Șerban Foarță și care este publicat în numărul 769 din 24.04.2015 în revista Observatorul Cultural)

mai avînd încă doar puterea să îngaime: „Da, da, Robert Desnos, poetul, da, eu sînt…“.

Studentul şi o infirmieră francofonă, cu preţul vieţii, îl veghează, încercînd zadarnic să-l readucă-n fire.

În dimineaţa zilei de 8 iunie, la ora 5, Desnos închide ochii.

În zeghe, pe un braţ de paie, el e acum un simplu număr.

1 8 5 4 4 3 DESNOS
Acesta este număru-i matricol:
el începe
cu 1
şi se termină cu 3,
care,-n suită, reprezintă
cifra (cifrul),
la jocul de tarot,
a(l) Morţii.
Între acestea se înşiră:
8, 5, 4, 4.
Se observă lesne
că 4 + 4 = 8.
A treia cifră, 5,
plus cea din urmă, 3,
egal tot 8.
Acelaşi 5
plus incipientul 1
egal 6.
Luna a VI-a, iunie,
ziua 8,
cînd anul intră-n
anotimpul cald.
Cît despre an,
acesta, citind mezii
pe dos,
e ’45.
Tot 45, etatea
poetului Robert Desnos
(mezin al celor „patru fără gît“!),
transferat la Terezin, din Buchenwald,
şi mort de tifos tocmai cînd
umanitatea
se bucura de pace, cît de cît.

––––––––––––––––––––

eu fiind prieten(ă) cu absurdul, degeaba aș căuta cifra magică, acel 7 care mi-e străin, privesc cifrul înscris/închis în numărul matricol și-am înțeles: pentru mine acesta este ”refrenul pe care-l cîntam cînd umblam pe drum

Scuze !

mi-a alunecat piatra dintre palme

nu știu dacă a fost o clipă de neatenție sau dacă a fost slăbiciunea proprilor mele mîini

nu cred, totuși,  că aceasta s-a întîmplat pentru că aș fi  privit prera mult stelele și că aș fi ascultat (prea)îndelung muzica lor

acolo jos, la poalele muntelui unde ar trebui să  știu cum este să fii fericit(ă), fără a căuta însăși fericirea, este un freamăt, un vuiet, o trepidație permanentă, viața alunecă printre cuvinte și semne greu de înțeles pentru mine– ”să trăim  și să creăm, să trăim până la lacrimi”, fără a căuta sensul vieții, altfel, nu voi cunoaște fericirea… să trăiesc pînă la lacrimi

acolo unde binele este un vis, un proiect niciodată ajuns sau atins pînă la marginile sale, iar răul pare să devină tot mai acaparator, mai dominant….(pînă la absolut ?!)

acolo nu mai merge nimeni alături, ci se merge ori în fața ori în spate

acolo prioritatea sau datoria  zilei nu este  de a iubi, ci aceea de a  judeca, unde oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi ei înşişi judecaţi

acolo am înțeles că a  sfîrși prin a avea chiar imagineeqa adevărurulor noastre este, probabil,  acea ”jonglerie” de a nega într-o parte și de a construi în altă parte, fără a avea  intenția sau bănuiala măcar  (oare?…) că se netezește calea către o ”construcție”/”creație a abssurdului

și astfel, culorile se pierd în neant…în gol…

piatra mea s-a gățat de o algă pe care continui  cu încăpățînare să scriu  cuvintele în al căror  sens cred : libertate, demnitate, democrație,  adevăr, dragoste

mă simt tot mai des prea obosit(ă) pentru a trăi pînă la lacrimi, dar trebuiue să știu că pentru mine  totul constă în a o lua de la capăt.

și poate de aceea priviresc in adîncimea apei, căutîndu-mi truda, repetîndu-mi, aproape fără să vreau cuvintele

la început sunt mici, dar în curgerile lor devin mai puternice şi mai profunde, şi odata ce au pornit nu mai fac cale-ntoarsă; aşa se întîmplă cu rîurile, cu anii şi cu prieteniile”,       

găsite într-o limbă străină mie, dar cunoscută, într-un fel sau altul, multora dintre cei care trec pe aici și pe care nu i-a atins în alunecare sau în cădere piatra mea  – nimeni nu merită a fi lovit

[fiecare are un artist preferat care, se întîmplă, să aibe un blog; eu mi-am amintit de cele două  imagin văzute în galeria lui Andei Pavel]

concluzie la lipsa de originalitate

Firescul freamătului așteptării sărbătorilor de iarnă, bucuria primei zăpezi adevărate au rămas undeva în amintire. Pentru că brațul încă nu prea vea să  se apropie de calculator, atunci cînd lasă mingea sau bastonul de exerciții, degetele se dezmorțesc  pe telecomandă, ori întorc paginile puținelor ziare și foile cu articole  printate, mintea Încearcă să înțeleagă ceva din  secvențe  reluate absurd dintr-o realitate halucinantă. Și cum nu reușesc să înțeleg ceva – chiar dacă știu că nu mintea îmi este bolnavă…- , mă întorc la cărțile mai vechi sau ceva mai noi și citesc fraza:

Cînd a  ajuns pe ultima treaptă a nebuniei, pretindea că ”Bună ziua” este creația lui și i se cuvin drepturi de autor

–  Geo Bogza -Trapez  –

Nu ştiu dacă am dreptul, dar întreb :

în urmă cu… ani, la sfîrşitul unui spectacol frumos, ne-a lovit vestea morţii ei,

peste cîţiva ani, ne-a cutremurat sfîrşitul lui

Mihaela Runceanu & Ioan Luchian Mihalea

sunt capriciile Tale,  javră de viaţă, sau este absurditatea din noi ?

Mihaela Runceanu – Zborul vantului

acasă mă aştepta o surpriză  : Almanahul Cinema  – şi acesta avea să fie ultimul primit

ştiu, este Noiembrie, luna în care,  cîndva,   ştiam să simt, ştiam să spun şi să ascult poveşti; ştiam că pot să cer orice – aveam totul, aveam şi TIMP

DA!  tocmai în această lună  mă iau la harţă cu tine

foarte curînd