oglinda unei veri

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.

Timp

ca parte de vobire, este substantiv , iar alteori, tot in gramatica, .. adverb.

Pentru alte definiţii exacte, nu caut nici în dicţionarele din bibliotecă si nici pe net.
Stiu că pentru mine, personal este ‘palpabil’, mai corect, îl simt si este si măsurabil.

La o vîrstă când se spune că ţi s-ar fixa sau că ti-ai alege … ‘modelele spirtuale’ sau ‘reperele valorice’ , eu am întîlit într-o carte această frază preluată de la dragul meu Camus.
‘Există un timp al trăirii şi un timp al mărtusirii’… şi odată cu ea aveam să descopăr un mare cărturar şi univesul opera sale, cel care, învăţindu-mă să citesc Dimineaţa Poetilor, arătîndu-mi cum poate fi sfidată elegant retorica, Domnia Sa, Eugen Simion, mi-a dezvăluit şi o altă moarte sau un alt fel de a înţelege Moartea lui Mercuţio.
Şi obsedată acum de timp, de lipsa sau de refuzul său de fi mai generos cu mine, îmi amintesc nu doar cu drag si cu respectul cuvenit că si Constantin Noica credea/crede că noi, românii avem cel mai tulburător basm ; ‘Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte’, iar de la Domnia Sa întelegînd că nu timpul, ci omul trece prin timp….

În urmă cu cîteva săptămîni speram să mă reîntorc aici, in acest spaţiu – nu doar loc de refugiu, cum a fost la început pentru mine – da, un spaţiu, un loc cu oamenii cu care mă regăsesc (eu cel puţin) în gînduri, preocupări şi nu numai… dar un dramaturg, în al cărui tramvai in această vară de fum aş mai urca doar cu singură dorinţă, nemaivînd de foarte mult timp menajeria de sticlă, mi-a reamintit că ‘timpul este cea mai lungă distanţă dintre două locuri’
şi poate că de aceea caut cu disperare stăpînită
aşa ceva:

pentru a mai încerca ,atît cît şi cum pot, asta:

dar amintirea unei Fascinatii a unui straniu Paradis, din care se aude doar un SOS, îmi lasă doar sonatina unui Orfeu izgonit din infern.

Oistrakh plays Gluck \"Melodie\" from \"Orfeo ed Euridice\"

Sper să mai am răgazul necesar pentru a scrie textul următor….
TIMPUL
,

el, TIMPUL !
(fie că mă găsiţi/ vedea/simţi sau nu, Vă voi căuta în curînd pe cei pe care nu V-am uitat, adică voi trece pe la geamul fiecăruia )