mereu mi-a plăcut să scriu scrisori.
uneori, cănd voiam ca gîndul să atingă cît mai repede, luam o vedere și aruncam pe ea cîteva semne; deobicei, preferam să scriu după miezul nopții, iar în zori, cînd închideam grăbită ușa casei, se întîmpla să uit să iau ceva cu mine, dar plicul timbrat ajungea de fiecare dată în prima cutie poștală din apropiere; peste cîțiva ani m-a salvat e-mailu-ul, cu al său ”send”
nu am scris vreodată acele două cuvinte (în limba noastră, sau trei, în alte posibile limbi), foarte posibil, ba chiar cu siguranță, în alte locuri, pe ale hîrtii, în alte situații, verbul l-am scris, dar fără pronume
și chiar dacă nu mă interesează prea mult dacă pe Portland Vase sunt nereide, precum Thetis, ori frumoase pămîntene ca Elena din Troia sau Dido și Aria, surorile lui Augustus, romanul, deși o poveste de dragoste are fiecare dintre ele -și chiar mai mult de-atît- de fiecare dată cînd privesc îndelung imaginea cu vasul realizat în tehnica numită cameo, mă încîntă și mă linistește, totodată, îmbinarea fascinantă a albului cu albastrul nuanțat gradual, iaaaaaar astăzi am simțit răcoarea blîndă a spumei mării și mi-am amintit aproape involuntar că în urmă cu cîțiva ani aduceam pe unul dintre blogurile mele cîteva rînduri din scrisorile de dragoste ale lui Nichita, da, din acel volum în care erau și Respirările
Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.
tu care esti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.
Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit,– dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat, tu?
Tu eşti îndrăgostit, nu mai ştii nimic.
Îmbrăţişarea e un sentiment.
Uită-te şi tu, prostule, la orizont!
Nimicirea sufletului se aşează in nedragoste, dupa cum fiinţa se aşează în trup
Noi nu suntem
Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei!
Odată ai amintit de Telegrame
acum, imi amintesc, doar una : „contactează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit. Dacă sunt alte propuneri, telegrafiaţi cifrat”
și tot mai crezi că vreau să impresionez, cînd acum, acum, cînd am cam o juma’ viață de inutilitate îmi amintesc si am curajul să scriu ‘ dezasperant este, nu locul fiinţei noastre, trupul, ci locul petrecerii—timpul’
*
în acele prime seri spuneai că una dintre cele trei dorințe pe care le-ar putea îndeplini acel pestișor de aur ar fi să revezi Egyptul (de celelalte două știu că ai avut șansa să te bucuri)
am găsit în cutiile mele o imagine cu un papirus egiptean și m-am bucurat sincer că este
nescris; eu nu știu si nici nu cred că aș putea să scriu ceva, nici cu spuma valurilor, pe care…
recunosc- Nu știu să scriu scrisori de dragoste, dar este o zi în care cei mai mulți își iau liber la dragoste, trăind-o
pentru alții, puțini, este o zi în care, în cutia poștală, reală sau virtuală, găsesc o coală simplă, fără verb, fără pronume și fără nume.
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 