Boabe de cafea dintr-un teribil an – 1968 (2)

– și totuși, dezamăgirea sau resemnarea să fi fost atît de mari, încăt nu au reacționat prea puternic la drama din 5 iunie din America, sau cînd , în aprilie era împușcat Martin L King, iar apoi, în estul Europei pericolul luase forme și dimensiuni alarmante, sunt curios cum au reacționat, continuă Vlad

– Reacțiile oficiale au fost mai mult decît prudente, abia discursul, celebrul discurs al lui Ceaușescu în Piața Palatului se pare că i-a trezit, dar i-a și amagit, iar oamenii din Occident erau preocupați de problemele interne din țările lor, calmul părea că se instalase acolo, la noi au fost patru-cinci ani care nouă atunci ni se păreau incredibili de buni, de plini de speranțe care nu păreau să fie iluziile înșelate prea devreme și dureros.

– Da, Domnule Liviu, dar cu ocazia vizitei lui De Gaulle la București, în plină criză pariziană, noi ne-am ales cu Dacia 1 100 și cu calculaorul IRIS părintele dragului Felix, spun drag, pentru că noi eram mîndri de el, chiar dacă pierdusem contractul sau sansa de a contracta cu IBM, spuse cu un ușor oftat Matei.

Ionel întrebă fără să se adreseseze cuiva anume: ”e adevărat că se spunea că dacă ne-ar fi atacat rușii, pe noi ne-ar fi ajutat chinezii?”

– Mai degrabă cred că e o legendă, spuse Anton, apăruse doctrina Nixon, iar în Orientul apropiat erau ostilitățile dintre Egipt și Israel, palestinienii se organizau și se afirmau pe plan internaional, era o lume frămîntată peste tot.

– De parcă acum ar fi mai liniștită, ce să spun?!! aproape concluzionă Elvira

– Mda! se auzi vocea calmă și joasă a lui Toma, se simțea că e obosit. La plecare Dan a spus că dacă ar fi întebat, pentru el acel an’68, mai mult decît politica, înseamnă Brel cu al său J’arrive și apariția volumului lui Ionesco, cu un titlu teribil, trebuie să recunosc și eu, este vorba de Past Present, passé present

-Chiar așa, spuse Liviu cu un ton mai ridicat decît de obicei, despre arte, nimic?

– În acest caz, cred că discuția ar trebui reluată altfel, răpunse Tomas, dar vă propun să o reluăm altfel, altădată, cînd sper că vor fi prezenți și Sergiu și Virgil, cît pe ce să spun și eu Orsino sau Mercutio, fără să o supăr pe Anya; by the way, Anya, pe tine nu te-am auzit deloc, tu, cu o colecție de ziare, cărți citite din acea vreme, nu spui ceva? nu e nevoie să îți dai jos lentilele fumurii de astăzi.

Oare de unde știa că am ochii umezi? am tras aer în piept și am continuat să agit cu paiul băutura din pahar, lansîndu-mă într-o aiureală de tiradă, de care mă voi mira eu insămi, multe zile

– zilele trecute, după ce am văzut un film difuzat ca film de artă, am realizat câte au fost. eu aveam în minte doar Cerbul de aur, acel mai cu Sorbona și acel august cu Cehoslovacia.…, în film e și ziarista cehă’ este vorba de filmul Bobby, un film produs de A Hopkins și regizat de spaniolul Emilio Estevez, un film excelent gândit, chiar dacă ideea nu e deloc originala, cu o distribuție mare, dar ceea ce mă împinge să-l revăd și chiar să caut să am DVD-ul cu acest film despre drama nu doar a Americii, ci, poate a lumii întregi, este sau sunt scenariul în cea mai mare parte a sa foarte bun, dar mai ales coloana sonoră, am reauzit „Never Gonna Break My Faith”, cîntat de Aretha Franklin, ”Mary J. Blige” și The Boys Choir of Harlem, „The Sound of Silence” de Simon & Garfunkel, „Hurdy Gurdy Man” by Donovan, nu mi le amintesc pe toate, dar știu că asemenea cîntece și versuri nu se mai aud astăzi, în vremurile cu maai mulți nebuni buni de pus la propriul lor zid.

– Iată o posibilă temă viitoare, spuse cineva, nu am auzit bine cine, pentru că abia atunci am început să plîng cu adevărat.

Reclame

Boabe de cafea dintr-un teribil an 1968 (1)

mai68

Știam că, oricît de tare a smucit ușa de la intrare-ieșire, Dan nu ar fi trîntit-o zgomotos și așa s-a și întîmplat. Mi-am dat seama că nu venise cu gîndul să rămînă la discuții, deoarece am auzit mașina demarînd încet și atent, ca de obicei. În timp ce fiecare căuta sau încerca să treacă peste incidentul neplăcut dintre cei doi, dintre Aura și Dan, fiecare dintre cei prezenți părînd preocupat de ceva anume, eu am primit un sms: nu am facut-o pentru tine sau pentru vreunul dintre noi, nu am vrut să o jignesc, dar cineva trebuia să îi spună; nu strica povestea Cafenelei cu prostiile astea; seară placută!”. La un moment dat, s-a auzit glasul lui Tomas, abia revenit printre noi, ceilalți: ” și cum spunea Dan, ne-am adunat să ne bucurăm de reîntîlnire, să bem o cafea sau apă plată, dar să și povestim, subiectul hotărît de voi fiind unul generos; eu vă anunț de acum că încă mă simt obosit după un zbor cu două escale, voi vorbi mai puțin. Cu ce începem ?”

– Dacă pînă la miezul nopții mai este încă luna lui Florar, mi se pare normal să începem cu cel mai parizian, sub semnul căruia stă tot anul acela și cam multe evenimente și situații care au venit după, a spus Liviu, poetul.

– Nu exagera, filofrancezule, înainte de Sorbona au fost răbufniri, ba chiar răzmeriță serioasă în Polonia, și în Cehoslovacia lui Dubcek, desigur, fiecare de altă intensitate, dar nu de mare anvergură, i-a răspuns Anton.

– Și totuși ce a fost, în esența ei, această revoltă? a întrebat Ionel, colegul lui Tudor Noi am prins relatările și opiniile apărute după 1990 și depinde de care parte, ca orientare politică, este poziționat cel care comentează, care scrie.

– Asta cam așa este, interveni Matei, un sociolog, care a lucrat cu Tomas la planul și lucrările de restaurare ale orașului vechi. A început ca un protest al studenților, într-o perioadă în care, după așezarea, ca să-i spunem așa, a lumii într-o relativă liniște, după mai bine de douăzeci de ani de război, a lumii, se căuta tot mai mult libertatea de expresie, egalitatea în drepturi, fără discrimnări sexuale, dar și recunoașterea libertății pentru consumul de droguri, ceea ce însemna implicit renegarea oricăror restricții sexuale. Una dintre primele lozinci era ”Libertate, Egalitate, Sexualitate”.

– Se clamau zgomotos, de fapt și asta în condițiile emanicipării sub toate aspectele a mișcărilor și organizațiilor de stînga. Probabil, ba eu chiar cred că protestele studenților nu ar fi avut amploarea și ecourile în timul care au urmat dacă nu li s-ar fi alăturat sindicatele mari și bine organizate, nu ca acum, eu nu sunt de acord cu unii intelctuali de atunci că a fost revoluția sau revolta clasei mijlocii împotriva celor mai săraci.

Nu te credeam, stîngist, dragă Anton, i-a eplicat Elena, o profesoară care lucra la unul dintre cele două muzee din oraș.

– Garantez eu că nu este preciză Liviu, eu da, am fost mereu de stînga, și dacă atunci stînga nu era atît de divizată, cine știe care ar fi fost situația și atunci și peste ani.

– Tocmai asta se cam uită sau se trece sub tăcere acum, se auzi vocea calmă și joasă a lui Cornel, un tehnician electronist, un prieten mai în vîrstă care venise împreună cu Vlad. Rămași singuri, studenții s-au reîntors cum-necum, unii din arest, în sălile de curs, dar revendicările s-au simțit sau au apărut ca realități în timp; s-a intrat într-o nouă perioadă a înțelegerii libertății sub formele cerute și strigate atunci și poate că ceea ce avem , la noi, aici, astăzi ca forme al societății civile, s-a germinat, ca să mă exprim neinspirat, atunci,pe baricade și pe bulevarde.

-Tudor, dumneata, abia intors din Irlanda, ce părere ai? se potrivesc lozincile de atunci cu cele dauzite și văzute la voi,la Haștag Rezist?

– Eu nu eram născut în acele timpuri, dar cred că în esență, unele dintre ele, da, îmtr-o oarecare măsură.

– Eu o prefer pe asta, care mi se pare etern valabilă: ”Il est interdit d’interdire! ”, a ales Vlad

– Mie îmi place aceasta ”Soyez réalistes, demandez l’impossible!” spuse altcineva

– eu nu aș strica asfatul sau trotuarul, dar recunosc, îmi place nu doar ca imagine, chestia cu ”sub pavaj se află plaja”, am auzit-o pe Elvira, pe care am sărutat-o pe obrazul stîng, ca semn de mulțumire.