Infinitul anilor pierduți

În copilăria și în adolescența mea, chiar și mai apoi, verile erau normale; normal de calde, iar oamenii și cele mai multe dintre cele ce se petreceau erau -atît cît se putea și se îngăduia- de asemenea, normale.

Acum totul este incins, ucigător de fierbinte, de la asfalt și ziduri, pînă la spirite și minți, atît ale celor îndrituiți să fie mereu lucizi, cît și ale celor obișnuiți, care nu mai înțeleg în care parte să mai caute un răspuns la atîtea nevoi și dezamăgiri). Este, de fapt și în fapt, o vară a extremelor, aștepți o ploaie scurtă de vară și simți că ești prins într-un film apocaliptic, iar după ce îți revii,butonul sau tasta de la sursa de informație cea mai la îndemînă, te trimite ori la cutia cu ceai calmant, ori îți amintește de exercițiile prea ușor uitate, de autosugestie, menite a te pastra …. în stare de funcționare. Coduri de toate culorile de avertizare și pentru caniculă și pentru furtuni, criză politică, criză fianciară, criză bursieră, astfel încît criza cronicizată a celui care șovăie între ușa alimentarei și ușa farmaciei trece neobservată.

Într-un oraș în care nu găsesc răcoarea unui cinematograf, nelipsînd, însă alte evenimente culturale, eu încerc să mă refugiez din cînd în cînd, pe terasa preferată din centrul burgului medieval, să îmi amintesc bucuria făr’ de seamă pe care am avut-o în cele două zile la Sibfest2017, mai deschid o revistă, mai schimb cîteva vorbe, beau apă plată și mnînc urdă cu roșii, mă amăgesc cu lucruri mărunte și tot nu reușesc să înțeleg ce se întîmplă în jurul meu și chiar aș vrea să aflu unde s-au izolat specialiștii în ideologie, în politologie, profesiniștii în toate domeniile.

La orice subterfugiu aș recurge, mă urmărește, aproape obsedant, imaginea găsită în primăvara care tocmai a trecut, într-o broșură primită de la Galeriile Tate, este o lucrare a unei artiste libaneze, Saloua Raouda Choucair, o ființă complexă, despre care, intre timp, am început să mă interesez mai mult.

 Infinite Structure by Saloua Raouda Choucair,

Zilele trecute, închizînd și tv-ul și net-ul, am început lectura unei cărți pe care am ‘ratat’-o, ca și pe multe altele, în anul apriției- Anii pierduți, scrisă de Mary Higgings Clark.

Și iată, cum, privind fără resemare timpul prezent și cel de dinainte, mă aud rostind: infinitul anilor pierduți….