breaking silence

(că tot se poartă)
și hai să rup tăcerea
de parc-ar fi zăbrele-mpreunate ce vor să-mi țină trupul și firea deopotrivă, căci mintea nu se lasă, încă, prinsă;
sau poate-o fi firul de nisip pe care am înșirat scoici, fructe curățate de alge și pietre de chihlimbar ce țin în ele culoarea mierii de acolo, din nord, iar acum nu mai știu pe a cărui mînă sunt acestea sau brățările aztece,

”pe ceas cîte o perlă și-o rugă-n fiecare”
ȘȘȘȘȘsssssssstt!!!! acesta este un loc păgîn de cînd tăcerea nu mai ține-n sine gîndul curat și pașnic, al sufletului liniștit
tăcerea n-am chemat-o eu, a dat tîrcoale pe aici, ca o jivină ce-adulmecă un loc de tihnă spre care unii-alții o îndrumă, o ispitesc cu slaba pîlpîire ce nu vrea să se stingă spre oful celor care p lespedea neagră cu nume de Piano un dans al morții fără de iubire ar vrea să se încingă
le-am ascultat și țipetele și șoaptele, le-am văzut privirile mirate, le-am resimțit seducția celor care, cîndva, ecredeam că stăpînesc realul și virtualul deopotrivă
vai lor, în graba lor indiferentă de a mă convinge de înțelepciunea veșniciei unde nimic nu doare și toate grijile dispar, au lăsat la vedere trei lucruri : o carte cu povești nemuritoare, un film vechi uitat înt-un aparat la fel de vechi care proiecta imagini pe peretele camerei, acoperit cu un cearșaf alb și un joc de decupaje care trebuiau îmbinate (semăna, dar nu era un puzzle)
aceste trei fleacuri mi-au amintit că mai știu să mă rog, că îmi amintesc căldura soarelui și răcoarea apei, că mai sunt cei patru sau chiar cinci prieteni adevărrați, că am avut șansa să pot să iubesc frumos și nevinovat
și mi-am amintit că, trăind cea mai frumoasă poveste, aș putea aduce eu poveștile mele,
poveștile lumii care mi-e dragă cu toate cele bune și mai puțin bune ale sale
(și chiar de nu voi afla acel SEMN obsedant, tot merită să încerc)