nu este poveste; sau este?

de ce nu mailul sau FB-ul? sau chiar realul? pentru că nici una dintre variante nu este accesibilă

și pe la începutul bloggeritului meu scriam ceea ce înțelesesem eu : că blogul este un jurnal aberant

(niciodată nu voi putea înțelege de ce se scriu jurnale pentru a fi citite de către alții – mda! negarea negației…, dar eu acum, oare ce fac?)

și mai scriam tot aici că nu pot să rup vălurile virtualului ca să-ți pot arăta chipul tînăr, frumos și adevărat

nu credeam însă că virtualul poate fi mai crud și mai dur, mai devorator decît realul – și totuși….

ca să repar o greșeală față de cineva, o persoană super-cultivată, pe care o respect nu doar pentru erudiția sa absolut copleșitoare, dar și eventuala greșeală față de tine pentru că te-am mișcat din formula în care te aflai (sincer, nu mai știu dacă este careu de ași sau quintă royală, mă reprofilez pe Tarot) și te-am trimis într-un loc pe care îl cred mai familiar ție decît mie, dar, din păcate nu ai avut răbdare să convingi că te miști cu lejeritate printre canoane și dogme de tot felul, printre imagini și sunete surprinse în idei sofisticate; pentru tine nu este nici o pierdere, poate un fel de regret trecător, dar prețul îl plătesc de data aceasta tot eu,

bine și înțelept ar fi să las totul și blog și mail și scris și tot; la nevoie, nu cei cunoscuți doar virtual mă ajută, atunci cînd îmi atrăgeai atenția asupra mîinii nu te-am asculat, iar cînd mi s-a blocat mîna, primul și singurul, timp de cîteva ore, care a reacționat a fot prietenul meu cu sufletul cel mai frumos pentru care îi mulțumesc Vieții, același prieten care, pe aiureala aia de FaceBook, m-a ajutat să nu mă simt penibil(ă)

(ca să fiu pe deplin… sinceră… mai am un amic bun, cu suflet frumos, cunoscut in virtual cu vreo zece ani în urmă, aflat acum peste mări și țări, acolo unde se găsesc aur de toate culorile și pietre prețioase )

virtualul nu e doar atrăgător uneori și machiavelic alteori, dar mai e și prost acolo unde te aștepți mai puțin: cînd am scris despre rama de tablou din lemnul vechi, ars de soare sau înghețat în Atlantida, sau despre schiurile tale noi și foarte reale, un altul – tot foarte deștept- a reacționat absolut stupid, crezînd că, dacă mai demult citeam cu plăcere ceea ce scria, mi-aș fi putut permite mai mult decît admirația pentru scrisul său și buna cuviință

eu nu îmi permit să fac din tine un personaj, oricît mi-aș dori, pentru că în afara surprizelor pe care viața le oferă fiecăruia dintre noi, cel puțin eu încerc să te feresc de neplăceri

dar nu-mi cere să mă desprind de tot de tine, asta știm amîndoi împreună și fiecare în parte că nu se poate

acum nu îmi mai permite coloana să tastez fără pauze – ceea ce știi bine că nu-mi place!- și mai trebuie să caut prin albume cu poze vechi și prin cutii acea fotografie cu Delon, pentru a putea încropi din amintiri ceva despre structuralism

te miri, probabil, de ce caut fotografii cînd am pe toate ușile interioare -partea care nu se vede, adică- postere cu Delon și cu Laport ; nu m-ai întrebat niciodată care îmi place mai mult, ți-aș fi răspuns ca și acum: nici unul nu a jucat în filmul lui Litvak, ”Goodbye Again”

privesc pe măsuța de lîngă mine și îmi amintesc cu tristețe că nu ai reușit să mă ajuți să învăț japoneza – de pe raftul Denisei a ajuns si la mine , primăvara asta un brocart de toamnă

(după ce voi găti spanacul și fac rondul știrilor din țară și din lume, voi lua cartea, biciuindu-mă singură)

tu știi să te rogi mai mult și mai frumos decît mine, tu crezi poate la fel de adevărat, dar bucuria din acele clipe este mai înaltă

de aceea, ca să îmi fie mai ușor să pun asta pe blog, îți las aici cuvintele Părintelui Stăniloaie:

cel ma frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.