ce fel de cuvinte ?

Rafael Sanzio, La Disputa del Santísimo Sacramento

oare ce cuvinte pot fi scrise într-o stare de asemenea spiritualitate, precum în cer așa și pe pămînt ?

deși mai depărtat, parcă se-aude al lui Dante, mai omenesc-pămînteanul gînd (și cer iertare nu doar lui Vasari pentru eretica-mi îndrăzneală, căci văd și eu cum, la picioare, stă s-alunece pe trepte il sanguis CHRISTI)

Oricãrui nobil suflet iubitor
cãruia-i vin cu spusa-mi înainte,
sã-mi zicã de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stãpânul sãu, Amor.

Raphael - la disputa - detaliu

 

Anunțuri

cuvinte fără aripi

Aporia crataegi - Black-veined White by Igor Siwanowicz

Aporia crataegi – Black-veined White by Igor Siwanowicz

nu știu cum e ”să ai fluturi în stomac”–– pentru mine stările și perioadele de îndrăgostire au fost și au rămas cele mai calme, mai liniștitoare și mai spornice, mai roditoare etape din viața mea (poate și datorită liniștii pe care ți-o dă existența acelui punct de sprijin, făr’ de care…)

cu ani în urmă am citit o carte, un roman de dragoste în vreme de război, cu un titlu frumos și trist: Fluturii albi mor spre sfîrșitul verii, scris de Alexandru Struțeanu

apoi a fost un fim, o ecranizare după o altă carte : Fluturii sunt liberi, iar după cele aproape două ore aproape că am regretat neputința mea de a rezona cu starea colegilor împreună cu care adunaserăm bani pentru bilete, dar mie mi-a placut atît de mult felul adorabil în care Goldie Hawn îi confunda sau îi încurca pe Mark Twain cu Ch Dickens, încît și peste ani am rămas cu această secvență și cîntecul interpretat în film de Edward Albert, un cîntec cunoscut al anilor ’60, ascultat de noi pe benzi sau pe casete piratate; după film, pe o terasă fiecare și-a comandat după preferință: o înghețată, un suc sau bere; eeeii, dar după a doua bere, un coleg mucalit a început să fredoneze, declamînd mai întîi:” ce dreptate avea Mozart al vostru!” fluturaș nu mai ai aripioare care zboară din floare în floare, domnul conte ți le-a retezat și astfel bucuria acelei după-amieze de primăvară s-a împrăștiat odată cu plecarea fiecăruia; eu am luat-o la pas -pe atunci habar nu aveam de meliopatie cervicală…- pe trotuarul larg și străjuit de copaci verzi, unii înmuguiți, alții încă înfloriți, oprindu-mă în fața unui afiș care anunța spectacolul din acea seară de la Opera Română : Madame Butterfly de G Puccini cu Eugenia Moldoveanu în rolul Cio-Cio-San, un sunet scurt de claxon și un glas cunoscut: ”nu pot parca aici, raspunde repede, fac rost prin mama de bilete pentru seara asta? ” ”mulțumesc, dar mîine am un parțial și am de recuperat” ”ok! vorbim; succes!”. seara, într-o pauză de lecturare a materialului pentru a doua zi mi-am amintit o imagine din copilărie și poate de aici ar fi trebuit să încep:

eram în grădina mare a bunicilor de lîngă Borsec și am atins pentru prima dată aripile unui fluture, aveau un colorit de o frumusețe incredibilă, albastru în diferite nuanțe, mărginite cu negru, peste care suflase cineva o pulbere aurie; le-am atins ușor, iar în clipa următoare mi-am retras speriată mîna, așteptînd ca fluturele să zboare de pe acea floare, dar aripile acelea se mișcau încet și ciudat, iar eu, privindu-le mai atent, am observt că, deși păreau întregi, erau zgîriate; a fost singura dată cînd am atins un fluture.

probabil că atunci amînțeles că fluturii trebuie lăsați să zboare, să fie liberi, iar peste ani am asculat chiar cu plăcere cuvintele cîntate de maleficul (nu am acum alt cuvînt la îndemînă) căpitan PinkEticheteerton s’io vo’ quell’ale am, drizzar  ai dolci voli dell’amo [parcă mai frumos sună în română: nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii]

peste alți cîtiva ani, cînd regăseam într-o altfel de stare dar tot calmă și tot dătătoare de liniște și echilibru, ”legătura” dintre zbor, libertate și iubire; într-o dimineață în care am găsit așternute îngrijit cîteva cuvinte superbe, am împăturit acea hîrtie și am lipit-o de palmă pentru a-mi pătrunde prin piele în toate celulele, să nu le pierd vreodată, mi s-a desfăcut ușor mîna în care hîrtia devenise un ghemotoc: ”nu trebuie să-mi strivești cuvintele, chiar dacă zboară în jurul nostru, ele tot în tine se întorc”

acum îți caut obosită cuvintele––––- ale mele nu mai au aripi

[să se fi îngropat singure sub lespedea asta neagră ?…]

acel cuvînt

Fetal by Pnina Evental

Fetal by Pnina Evental

e prea devreme? ori iar e prea tîrziu?

pentru noi niciodată nu va fi momentul potrivit”

acum! ––– sinapsele sunt fixate perfect

primul pas, prima întindere a mîinii – armonioasă coordonare și nu voi obosi auzind strivitor-obsedant

mișcare, mișcare, mișcare

iar ritmul vieții’n pas de dans îl voi deprinde lesne, oricum ar fi: ușor sau complicat; știi bine, doar c-am învățat, deja, mersul pe valuri în picioare”

vălul să nu-l înlături vreodată, căci sufletu-mi ți-e taina