nu pot să fiu însămi un tonalpouhqui, acela care numără zilele;
poate clipa este suspendat aici….
(click pe fotografiile primite mai demult)
[eu îm amîn aici și acum cuvintele pentru că vine o zi și voi căuta taina Luminii din tăcerea pe care nu am dreptul s-o dezleg
a prins, totuși, altcineva, un prieten nou (pînă nu va fi dezamăgit), esența ei în cuvinte mai potrivite decît aș fi ”reușit” eu
și pentru că nu s-a putut atașa imaginea în cadrul/spațiul comentariului, îl readuc eu aici
Nebănuite sînt căile, Nebănuiţi sînt Ei
––––––––––––––––-
Ancestralii vor coborî din cAER
pe fire de funigei strălucind arhaic în nevăzutul călătoriei în TIMP
Ancestralele vor aduce coloanele să le aşeze-n AX-ul ideii transformîndu-le în fire de funigei
Ancestrale sînt căutările, durerile, şi plîngerile, Mîngîieri profunde aşezate tainic pe STERN
Lacrimile spală oceanul gîndurilor înghesuite-n sinapsele inflamate de-atingeri
ARC-ul nu poate pătrunde decît aerul pe care-l străbate tăcînd
Tocmai De-aceea Versul nu poate fi decît
singurul drum „VERS”(en français!) tămăduirea DINVIS !
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 
Nebănuite sînt căile, Nebănuiţi sînt Ei
––––––––––––––––-
Ancestralii vor coborî din cAER
pe fire de funigei strălucind arhaic în nevăzutul călătoriei în TIMP
Ancestralele vor aduce coloanele să le aşeze-n AX-ul ideii transformîndu-le în fire de funigei
Ancestrale sînt căutările, durerile, şi plîngerile, Mîngîieri profunde aşezate tainic pe STERN
Lacrimile spală oceanul gîndurilor înghesuite-n sinapsele inflamate de-atingeri
ARC-ul nu poate pătrunde decît aerul pe care-l străbate tăcînd
Tocmai De-aceea Versul nu poate fi decît
singurul drum „VERS”(en français!) tămăduirea DINVIS !
ApreciazăApreciază
… și astfel, vechiul arc aztec străpunge aer, piatră și mister prinzîndu-le în ciclul etern al vieții și al morții;
nu am spus-o direct pînă acum niciodată, dar iată: l-am recitit pe Paler imaginar prin Mexic după ce l-am descoperit pe Octavio Paz și astfel eu cred că Paler a simțit Caminantele avînd mereu lîngă sine și în sine-însuși obsesia labirintului și poemelor lui Octavio Paz
iau un anume teanc cu foi printate și nu mi-e greu s-aleg chiar și la’ntîlpmlare:
peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele, secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi, clipe dense peste originea umană.
iată piatra încinsă, iată (…)şi lumina fragmentată…
rocă solară, trup în culori de nori,
culoare-a zilei iuți care tresare,
[ntre paranteze era scris omul învins, dar eu știu că omul predispus la sacrificiu nu poate fi un om învins, altfel, de ce ar căuta lummina Soarelui și-a Lunii?…]
ApreciazăApreciază