obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s