reînvăț să număr

Cehov (+1904) la 2014

Strict nuvelist în secolul 21 – cu toate limitele ce decurg din această situaţie – te întreb,

alungînd chiar în numele dumitale orice vehemenţă:

Cum ai putut scrie Pescăruşul, Livada cu vişini, Trei surori,

cînd existau fraţii Karamazov, Katiuşa Maslova, Mîşkin, Bezuhov…?

Nu te-ai simţit vinovat de diversiune de la „problemele capitale“, fără de care…?

De evazionism? De laşitate în faţa întrebărilor decisive, fără de care…?

Nu te-a chinuit obiecţia lui Lev Nikolaevici la teatrul dumitale?

„Lipsa unui punct de vedere…“, „lipsa unui punct de vedere…“.

Nu ţi-a tremurat pince-nez-ul, auzind o asemenea imputare, venită de la Preaputernicul?

Nu te-ai simţit superficial, frivol, cu unchiul Vania, cu Trigorin, cu Ivanov,

în faţa lui Stavroghin?

A lui Rodion Raskolnikov?

„Draga de ea“ – la care Lev Nikolaevici a lăcrimat – a atins vreodată drama Marmeladovei?

O „doamnă cu căţelul“ va deţine vreodată Importanţa Nastasiei Filipovna?

Te-a măcinat „problema“ asta, a Importanţei?

Nu te-ai indignat niciodată,

nu ne-ai dat niciodată un indignat pe măsura lui Ivan Karamazov,

de ce nu te-ai revoltat pînă la Dumnezeu?

(Să fie ceea ce numesc toate dicţionarele „geniala economie a mijloacelor“ dumitale?)

Nu ai zguduit nici un tron al vreunui ţar.

Nu te-a excomunicat nici o Biserică.

Nu ai trăit niciodată o graţiere cu cinci minute

înainte de execuţie.

Nu ai fost adus în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru „atentat la bunele moravuri“.

Nu ai emis nici un strigăt sfîşietor (poate că ţi-ai menajat plămînii).

Ai produs – după propria mărturisire –

vodeviluri;

de vodeviluri avea nevoie Rusia?

De tînăr ţi-ai construit alibiul cu Tolstoi:

„cît timp scrie Lev Nikolaevici, noi ne putem vedea de problemele noastre“.

Un Antoşa Cehonte – nicicum un Alioşa Karamazov – nu te-a părăsit niciodată.

Ţi se poate recunoaşte şi admira voluptatea în a descoperi

enigma unei banalităţi,

dar asta nu e suficient,

banalităţile nu vor salva lumea,

enigmele lor sînt mai nimic în faţa morţii lui Ivan Ilici,

nu ne-ai dat nimic monumental,

nimic grandios,

ai fost întotdeauna ambiguu în a denunţa adevărurile crude,

te-ai mulţumit să fii ironic cu fericiţii de peste două sute de ani

şi să treci prin disperările semenilor

îngîimînd: „pui, pui, pui“.

Politica? Politica fără de care…

Pînă şi în politică ne-ai lăsat o idee cu care nu avem ce face:

„nu mă interesează politica, dar ştiu că ea se interesează de mine“.

Şi? Care a fost consecinţa? „Să muncim, unchiule Vania, să muncim“?

Fiodor Mihailovici, în exigenţele lui, te-ar fi scuipat din gură

– ca pe un călduţ,

ocara devenită un stigmat pentru toţi cei care profesează surîsul oricît de trist,

în loc să se revolte în faţa eternelor nenorociri mondiale.

„Anton Pavlovici, eşti un împăciuitorist!“,

te-ar putea acuza

cei doi procurori fără de care nu te putem judeca, azi, în 2014,

într-o epocă în care nu mai putem gîndi

decît ca acuzaţi şi, simultan, acuzatori,

perpetuu interogaţi,

incontinuu dubioşi,

permanent autori de rechizitorii.

În anchetarea dumitale a apărut, cu timpul,

o circumstanţă agravantă:

înalta apreciere acordată de I.V. Stalin literaturii dumitale.

Cel mai competent critic literar din Uniunea Sovietică,

cel mai vigilent ideolog, care simţea de departe ce este contrarevoluţionar în orice text,

cel care îşi acorda dreptul de a decide viaţa sau moartea oricărei cărţi şi oricărui autor,

te-a numit scriitorul său preferat, precizînd cu modestia sa exemplară:

„Dacă aş fi un scriitor universal, aş vrea să scriu ca Shakespeare,

dacă aş fi scriitor sovietic, aş scrie ca Anton Pavlovici Cehov“.

E fără îndoială şi fără enigmă

de ce te-a luat ca model:

nu i-ai fost periculos,

nu ai primejduit ordinea şi disciplina bolşevică,

oricît a fost de subtil, nu te-a simţit subversiv

(chiar şi Salonul nr. 6 i-o fi sunat inofensiv).

O, Boje moi, ai avut un farmec în tot ceea ce-ai scris

(să fie farmecul decisiv în artă, mai presus de mesaj?),

încît ai îmblînzit şi ai omenit

inima lui de fiară – cum a numit-o Yudina, pianista incoruptibilă,

al cărei concert de Mozart i-a stat de veghe, pe patefon, în ultima lui comoţie cerebrală.

Gîndind în terorizantele standarde ale Impor­tanţei,

este de neînţeles cum, în orice bibliotecă, stai în primul rînd,

între Tolstoi şi Dosto,

deloc strivit de ei,

fără să fi scris un roman monumental, crucial, copleşitor etc. etc.

Ai vreo şase sute şi ceva de schiţe şi nuvele, plus şapte vodeviluri.

Doar pince-nez-ul dumitale îşi permite să se fixeze într-un pince-sans-rire.

Văd aici – euforic, dacă îmi permiţi – o biruinţă a ironiei dumitale,

capabilă să supună şi să deconstruiască moartea

(e un bombasticism al zilei, îngăduie-l),

pe care ai tratat-o cu concizia inflexibilă a ultimelor două cuvinte:

„Ich sterbe“,

ca după aceea, într-o inspiraţie fulgerătoare

– proprie uşurinţei cu care puteai face oricînd dintr-o scrumieră un subiect –,

să ataşezi, la trenul funebru cu care te întorceai în Rusia,

un vagon de marfă plin cu stridii.

Obiecţie finală:

îmi interzic să vorbesc cu blîndeţe de geniul dumitale,

de cînd am aflat că, de cîte ori cineva începea să te laude în faţă,

îl întrebai brusc dacă mai e marmeladă la magazinul din colţul străzii.

La 2014, inteligenţa ipocriziei, în plină dezvoltare,

nu-ţi mai suportă vodevilurile modestiei.

Demodatule!

text scris de Radu Cosașu în nr 745 oct 2014,  Observtorul Cultural

–––––––––––––––

dar se poartă

oricînd, peste tot și pentru toți Sonatina Cehov!

iar eu îmi iau pietroiul între mîini și reîncep să număr cu bucurie : 1002, 1003 (da, da așa vine corect după o pauză de o mie și una de…)