în limita timpului legal

nu mi-a plăcut niciodată Caragiale (cînd aveam posibilitatea, la teze sau la examene, alegeam celălalt subiect), pînă de curînd, cînd am aflat cum este Caragiale după Caragiale [minunata carte a lui Angelo Mitchievici]

se spune – cu prea multă ușurință, cred eu- ”Caragiale, contemporanul nostru”; personal, cred că nici Domniei sale și nici personajelor sale nu le-ar conveveni, nu le-ar place asemenea contemporani ca noi, cei din toamna lui 2014;

cea mai intersantă propoziție în această campanie electorală am auzit-o rostită chiar de Șeful Statului – Dl Traian Băsescu:

în democrație poporul alege, nu justiția”

mda!

Poporul a ales de fiecare dată, iar de cîteva ori s-a ales praful de votul său, de decis, au decis alții

acum, pentru că știu foarte bibne cu cine nu voi vota, îmi amintesc un film văzut înn vara din 2013, cînd scriam cam așa

dacă acelea erau posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par … desuete…. [greu de închipuit/imaginat o campanie mai dezagreabilă – eufemism !!!- decît cea caredse încheie la miezul nopții; de luni, intrăm în faza a doua, sau în … prelungiri]

și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucuriei ca aceasta

bucuria_victoriei-no

dar mai contează? – desigur că nu!

SUCCES TUTUROR !

😉

reînvăț să număr

_details_Cehov_10221517

Cehov (+1904) la 2014

Strict nuvelist în secolul 21 – cu toate limitele ce decurg din această situaţie – te întreb,

alungînd chiar în numele dumitale orice vehemenţă:

Cum ai putut scrie PescăruşulLivada cu vişiniTrei surori,

cînd existau fraţii Karamazov, Katiuşa Maslova, Mîşkin, Bezuhov…?

Nu te-ai simţit vinovat de diversiune de la „problemele capitale“, fără de care…?

De evazionism? De laşitate în faţa întrebărilor decisive, fără de care…?

Nu te-a chinuit obiecţia lui Lev Nikolaevici la teatrul dumitale?

Lipsa unui punct de vedere…“, „lipsa unui punct de vedere…“.

Nu ţi-a tremurat pince-nez-ul, auzind o asemenea imputare, venită de la Preaputernicul?

Nu te-ai simţit superficial, frivol, cu unchiul Vania, cu Trigorin, cu Ivanov,

în faţa lui Stavroghin?

A lui Rodion Raskolnikov?

Draga de ea“ – la care Lev Nikolaevici a lăcrimat – a atins vreodată drama Marmeladovei?

O „doamnă cu căţelul“ va deţine vreodată Importanţa Nastasiei Filipovna?

Te-a măcinat „problema“ asta, a Importanţei?

Nu te-ai indignat niciodată,

nu ne-ai dat niciodată un indignat pe măsura lui Ivan Karamazov,

de ce nu te-ai revoltat pînă la Dumnezeu?

(Să fie ceea ce numesc toate dicţionarele „geniala economie a mijloacelor“ dumitale?)

Nu ai zguduit nici un tron al vreunui ţar.

Nu te-a excomunicat nici o Biserică.

Nu ai trăit niciodată o graţiere cu cinci minute

înainte de execuţie.

Nu ai fost adus în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru „atentat la bunele moravuri“.

Nu ai emis nici un strigăt sfîşietor (poate că ţi-ai menajat plămînii).

Ai produs – după propria mărturisire –

vodeviluri;

de vodeviluri avea nevoie Rusia?

De tînăr ţi-ai construit alibiul cu Tolstoi:

cît timp scrie Lev Nikolaevici, noi ne putem vedea de problemele noastre“.

Un Antoşa Cehonte – nicicum un Alioşa Karamazov – nu te-a părăsit niciodată.

Ţi se poate recunoaşte şi admira voluptatea în a descoperi

enigma unei banalităţi,

dar asta nu e suficient,

banalităţile nu vor salva lumea,

enigmele lor sînt mai nimic în faţa morţii lui Ivan Ilici,

nu ne-ai dat nimic monumental,

nimic grandios,

ai fost întotdeauna ambiguu în a denunţa adevărurile crude,

te-ai mulţumit să fii ironic cu fericiţii de peste două sute de ani

şi să treci prin disperările semenilor

îngîimînd: „pui, pui, pui“.

Politica? Politica fără de care…

Pînă şi în politică ne-ai lăsat o idee cu care nu avem ce face:

nu mă interesează politica, dar ştiu că ea se interesează de mine“.

Şi? Care a fost consecinţa? „Să muncim, unchiule Vania, să muncim“?

Fiodor Mihailovici, în exigenţele lui, te-ar fi scuipat din gură

ca pe un călduţ,

ocara devenită un stigmat pentru toţi cei care profesează surîsul oricît de trist,

în loc să se revolte în faţa eternelor nenorociri mondiale.

Anton Pavlovici, eşti un împăciuitorist!“,

te-ar putea acuza

cei doi procurori fără de care nu te putem judeca, azi, în 2014,

într-o epocă în care nu mai putem gîndi

decît ca acuzaţi şi, simultan, acuzatori,

perpetuu interogaţi,

incontinuu dubioşi,

permanent autori de rechizitorii.

În anchetarea dumitale a apărut, cu timpul,

o circumstanţă agravantă:

înalta apreciere acordată de I.V. Stalin literaturii dumitale.

Cel mai competent critic literar din Uniunea Sovietică,

cel mai vigilent ideolog, care simţea de departe ce este contrarevoluţionar în orice text,

cel care îşi acorda dreptul de a decide viaţa sau moartea oricărei cărţi şi oricărui autor,

te-a numit scriitorul său preferat, precizînd cu modestia sa exemplară:

Dacă aş fi un scriitor universal, aş vrea să scriu ca Shakespeare,

dacă aş fi scriitor sovietic, aş scrie ca Anton Pavlovici Cehov“.

E fără îndoială şi fără enigmă

de ce te-a luat ca model:

nu i-ai fost periculos,

nu ai primejduit ordinea şi disciplina bolşevică,

oricît a fost de subtil, nu te-a simţit subversiv

(chiar şi Salonul nr. 6 i-o fi sunat inofensiv).

O, Boje moi, ai avut un farmec în tot ceea ce-ai scris

(să fie farmecul decisiv în artă, mai presus de mesaj?),

încît ai îmblînzit şi ai omenit

inima lui de fiară – cum a numit-o Yudina, pianista incoruptibilă,

al cărei concert de Mozart i-a stat de veghe, pe patefon, în ultima lui comoţie cerebrală.

Gîndind în terorizantele standarde ale Impor­tanţei,

este de neînţeles cum, în orice bibliotecă, stai în primul rînd,

între Tolstoi şi Dosto,

deloc strivit de ei,

fără să fi scris un roman monumental, crucial, copleşitor etc. etc.

Ai vreo şase sute şi ceva de schiţe şi nuvele, plus şapte vodeviluri.

Doar pince-nez-ul dumitale îşi permite să se fixeze într-un pince-sans-rire.

Văd aici – euforic, dacă îmi permiţi – o biruinţă a ironiei dumitale,

capabilă să supună şi să deconstruiască moartea

(e un bombasticism al zilei, îngăduie-l),

pe care ai tratat-o cu concizia inflexibilă a ultimelor două cuvinte:

Ich sterbe“,

ca după aceea, într-o inspiraţie fulgerătoare

proprie uşurinţei cu care puteai face oricînd dintr-o scrumieră un subiect –,

să ataşezi, la trenul funebru cu care te întorceai în Rusia,

un vagon de marfă plin cu stridii.

Obiecţie finală:

îmi interzic să vorbesc cu blîndeţe de geniul dumitale,

de cînd am aflat că, de cîte ori cineva începea să te laude în faţă,

îl întrebai brusc dacă mai e marmeladă la magazinul din colţul străzii.

La 2014, inteligenţa ipocriziei, în plină dezvoltare,

nu-ţi mai suportă vodevilurile modestiei.

Demodatule!

text scris de Radu Cosașu în nr 745 oct 2014,  Observtorul Cultural

–––––––––––––––

dar se poartă

oricînd, peste tot și pentru toți Sonatina Cehov!

iar eu îmi iau pietroiul între mîini și reîncep să număr cu bucurie : 1002, 1003 (da, da așa vine corect după o pauză de o mie și una de…)

cel mai frumos joc

Jocul de-a vacanța,

fără gîndul la o ultimă oră, un joc într-un oraș cu salcîmi, aflat pe o insulă, unde nici un accident nu este posibil, ba se întîmplă chiar și ca stelele să se întîlnească, iar cuvintele unui ”huligan” citite ca pe fragmente dintr-un carnet găsit ori ca pe o filă de Jurnal, ni se par acum de o naivitate la care, parcă, începem să visăm :

rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodităţi de a-şi rezolva problemele interioare

un joc frumos și vechi, de peste două mii de ani, dar pe care, din păcate, ni-l amintim sau care – vai!- ne este permis tot mai rar

Mihail Sebastian

[ mea culpa! – eu mi-am amintit că astăzi trebuie să ne facem timp pentru el, abia cînd am intrat grăbită, pentru o clipă pe FaceBook …]

zău-așa!

un text preluat în postarea unui scriitor tînăr și al naibii de talentat,  întîlnit pe FB (am revenit vremelnic și eu în rîndul lumii), m-a convins, uite-așa, iau pauză la FB, blog, mail, trigonometrie, kinetoterapie, etc și încep să citesc basme georgiene în franceză, iar dacă îmi reusește traducerea, le sharez ca program electoral

cu Roussaoudance Pétvachvili nu mă încumet să rivalizez la grafică;

dar mesajul contează și -mai ales- ACURATEȚEA, nu-i așa ?

contes georgiens

dincolo de

am găsit la locul știut o legătură de chei făcută din frunze legată pe o coajă incredibil de subțire de mesteacăn, cu o castană coaptă și crăpată, ca breloc,
am deschis poata unui anoTIMP

 

 

Gates of Autumn by I Zenin

dincolo de care m-a învăluit blîndețea acelei deasupra stinsului pămînt
Lumina lină Logos sfînt; Lumina lină, nunta leac
tămăduind veac dupa veac, cel intristat si sărăcit, cel plîns si cel nedreptățit

(versuri de Ioan Alexandru)

 

Into The Light by Igor ZENIN

          

 

 

și am simțit toate cuvintele

acel mulțumesc pentru Viață

Orașul acela pe care l-am cunoscut timp de două ore într-o noapte nu se află foarte departe de locul unde locuiesc eu acum, dar nu am ajuns în acest weekend pînă acolo;
pentru aceasta aș fi avut nevoie să plec în căutarea unui poet și să-i descopăr viața cuprinsă în versurile sale, asemeni Gemmei, femeia tînără și frumoasă care pleacă la Sarajevo să cunoască mai multe despre scriitorul Ivo Andriä

și totuși,
atît timp cît cel mai ”tare” punct al meu- memoria- îmi rămîne fidel, chiat dacă cel mai …labil…cedează, tocmai ”rîul vieții”, cum este numit(ă coloana vertebrală) în film, încerc să refac ceea ce am văzut în acel emoționant, cutremurător film
să mă fi încumetat la termeni precum ”drumurile ”, ”experiența”, drama” Gemmei ar fi fost prea mult pentru ceea ce se vrea scris aici; nu voi încerca să scriu o cronică la filmul (Twice Born) regizat de Sergio Castellitto , după un roman al soției sale, Margaret Mazzantini (titlul original al filmului și al cărții, după cum aveam să aflu la telefon cîteva ore mai tîrziu după ce văzusem filmul pe un canal tv de filme) este Venuto al mondo,  ceea ce mi se pare mult mai potrivit cu ceea ce apare, se strecoară, se lărgește printre și rămîne dincolo de cuvintele acestui film

în acea noapte/dimineață, cînd încă vedeam pe ecranul televizorului închis din telecomandă, ultimele rînduri din genericul final, am aflat tot la telefonul care nu știu de pe care meridian a răspuns că pot să-l revăd online și l-am revăzut în această după-amiază

într-un oraș care se pregătește de sărbătoarea Jocurilor Olimpice ai șansa să fii întîmpinată de un poet bonom, precum Gojko și să cunoști tineri artiști adorabili în ”nebunia”, în nonconformismul lor
și înțelegi că Poezia e arta care ascultã viața umanã poate pentru că Poezia e Dumnezeu care tânjește dupã om!
și dintr-o dată te lași lovită, ba nu, te lași cuprinsă, învăluită de dragoste, o dragoste firească, care chiar și atunci cînd ciudățeniile naturii, ale alcătuirii trupești o pun la încercare, ea rezistă, tocmai pentru că iubirile cele mai absurde sunt cele mai grozave și ți se răspunde deloc mustrător la o încercare de a te dezvinovăți: dar eu nu” țin la tine”, eu te iubesc!
și afli una dintre cele mai frumoase definiții ale feminității și ale maternității : acum ești o mamã,un templu, iar eu sunt un monac îngenunchiat în fața ta.
dar dincolo de neputința împlinirii materne și a acceptării cu un amestec de resemnare, de admirație și de invidie, viața trebuie să continue, chiar dacă nu știm cine se sacrifică cel mai mult: femeia care acceptă copilul soțului cu o altă femeie, bărbatul împărțit între două iubiri, aflați cu toții în situația limită de a-și salva atît propriile vieți, cît și pe cea a copilului care trebuie să se nască, sau a tineri femei caare citește din cînd în cînd Coranul, de unde știe că e bine să îi ajuți pe alții (ea o va face renunțînd la copilul pe care-l aduce pe lume) și care pînă nu demult ascuta Nirvana

Something in the way
însă în drumul tuturor apare o hidoșenie care înlocuiește toate cuvintele normale și simple cu unul cumplit – războiul, iar într-o lume care se duce naibii, în care viața rîde ca o curvã bãtrânã știrbã,

cei care par a fi o generație fãrã noroc, se reîntîlnesc cu bucurie, cu o durere niciodată vindecată, cu remușcări și cu reproșuri, retrăind într-o incredibilă alternanță de flashback-uri teama și curajul, persiflarrea și solidaritatea ca singure arme de a rezista
peste ani, cînd oroarea nu poate fi înțeleasă, Viața este cea care învinge, prin Pietro (poate că nu e ales întîmplător numele), băiatul care nu va mai glumi că este născut dintr-o greșeală, tocmai pentru  că va mirosi a sînge și a Sarajevo, adolescentul mofturos care pare a se maturiza privind pe o tabletă sau pe un telefon chipul lui Buster Keaton, poate singurul care ar putea să arate pe înțelesul tuturor grozăviile care s-au întîmplat pe cînd el se năștea
și Pietro mai înțelege ceva de la prietenul de o viața al părinților săi: că pentru un suflet mare, generos și deschis ca cel al lui Gokjo, cele mai frumoase cuvinte sunt : Libertate și Mulțumesc
iar noi, ceilalți, ne amintim cînd genericul se va fi terminat, că
Iubirea e doar de un singur fel, se agitã ca marea, dar e aceeași.

Mulțumesc, Sarajevo!
–––––––––––––––––––––––––

[se cuvine a se reveni asupra filmului care trebuie văzut pentru tot: mesaj, distribuție, regie, scenariu , imagine, coloana sonoră]
și fac rondul blogurilor după ce mi se odihnește puțin mîna
mulțuumesc –- așa obișnuiam eu cîndva .. 🙂