și Cehov și CELLA și Flavius

ieri (luni) seara am revăzut la TVR2 Pescărușul lui A P Cehov, în regia lui Sava Băleanu cu o distribuție fabuloasă (care acum ar putea să pară imposibilă, dar și dureroasă pînă la limita imposibilului); o piesă de teatru care cu ani în urmă, tot la televizor mi-a marcat nu doar adolescența, dar și anii care au urmat;

peste sentimentele amestecate trăiteîn timpul revederii cu toți cei care erau acolo în drama Ninei și frîngerea dragului meu Kostea, mi-am amintit cuvintele lui George Banu:

Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

astăzi, pe stradă, prin casă, prin magazine, pe balcon am simțit o privire și de fiecare dată cînd am întors capul am zîmbit ușor și cu o mulțumire discretă

decît să fiu urmărită de BigBrother sub orice formă perversă și malefică, prefer să văd chipul blînd cu monoclu și barbă îngriită

și îi mulțumesc TVR-ului pentru unele emisiuni, pentru că astăzi a trebuit să aleg o perechre de blugi noi și destul de scumpi în locul a două cărți și o revistă

nici la radio nu scap de campania electorală cu accente tot mai rinoceriza(n)te, încă nu știu să fie lansate ”imnurile” sau melodiile care însoțesc clipurile fiecărui candidat, dar cînd deschid radoul, televizorul sau netul pentru a aflaa ce se întîmplă în țară sau în lumea largă, eu aud ca un leit-motiv un cîntec compus cu un deceniu și mai bine în circumîstanțe cam asemănătoare

dar mai am cărți de terminat, scrisori de trimis, ecuații de rezolvat și cuvinte de găsit sau de păzit

dar acum știu că îmi va fi mai ușor și le mulțumesc celor care au trecut pe la blogul meu, ignorîndu-mi capriciile copilărești, dar doi dintre vechii mei prieteni, CELLA și FLAVIUS, mi-au arătat că mă cunosc mai bine decît las eu să fiu ”întrevăzută”

acum nu mă mai tem nici de toamnă și nici de graba nemiloasă a Timpului

prietenul bun te simte dincolo de cuvinte (acelea de care nu am uitat)

–––––––––––

nu este postul meu preferat ,  îl urmăresc destul de rar, dar le doresc mult SUCCES realizatorilor de la Antena3 nominalizați la Premiile Emmy – sunt de-ai noștri

Și dacă îmi pierd cuvintele

ce îmi rămîne?

Gîndul care nici el nu mai are timp

ori, poate, toate semnele lăsate la trecerea pe alte bloguri, semne devenite cuvinte, cu muuult, da, cu mult mai … inspirate… decît cele adunate aici, pe acest blog, neglijent și fără efortul unor exprimări care să epateze, să impresioneze, nici măcar să empatizeze, deși uneori , fără dorința reală, surpriza a fost binevenită și binefăcătoare

rămîne ruga, rugarea, rugăciunea de care, aparent, am uitat

și nu mai știu ce este rugăciunea – iertare sau mulțumire

și mai rămîne ceva:

vorba lui Călin – nostalgia după perioada de aur a bloggeritului în acest colț al blogosferei

oare cît din ceea ce mi-a rămas aș putea să regăsesc în mîinile lui Dürer ?

poate că…

semne frunzărite

fărănume

(fotografie primită)

m-am desprins din pentagonul format din cele cinci borne-cărți de pe dușumeaua familiară a casei mele și am plecat, voind să păcălesc destinul, nu înspre soare-apune, ci într-un inexplicabil și spontan elan, înspre soare-răsare

altădată presăram cuvinte ca semne de recunoaștere pentru drumul de reîntoarcere; acum nu mai am nevoie, graba e prea mare și secundele se topesc necinstit nu în celulele împrumutate onest, ci într-un desen aproape naiv;

toate întrebările, toate frămîntărilre fără rost, toate semnele, toate cuvintele arătate sau rămase ascunse s-au adunat în acel cufăr cu închizătorile stricate

iar sufletu-mi răsfrînt lejer acolo a înțeles ceva deosebit de prețios:

să nu îi mai fie teamă de toamnă

(și ca să fie pe deplin greu de suportat pentru un eventual rafinament, cu certitudine inaccesibil mie, iau o chitară cu un sunet pe strune,

pentru că

toamna toţi oamenii încap laolaltă

iar noi cei altădat-atît de răi

azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă

prin aurore subpămînteşti.

versuri de Lucian Blaga – Bunătate toamna – fragment )

[versurile Elegiei murmurate de Ștefan Hrușcă sunt una dintre Elegiile lui George Țărnea]

Like, Like, Like

pe ritm de rock, de hip-hop, de blues, de country, de vals, de menuet, de tango s.a.m.d. agățate,
pardon!, așezate pe orice gamă în minor sau major
într-o armonie care ține loc de argumente

aceste cuvinte-argument le vreau eu acum la întrebările rĂstite astăzi javrei de viață pentru ceea ce mi se întîmplă în ultimul timp
cred, însă, că tot eu va trebui să le aflu și să le accept într-un gînd cuviincios, dar nu spășit

nu, nu m-am molipsit de boala ce tulbură high-life-ul

la nevoie, cred și sper ori invers, să găsesc un titlu, o propoziție, o combinație de cuvinte care să pară, cel puțin în cazul în care nu reusește să fie în întregime original/ă

și nu îmi va fi teamă că primesc, garantat 100 %, o bilă albă sau una neagră de la Cătălin Ștefănescu (un excelent realizator tv!) pentru că nu îmi am intesc toate interviurile din cartea lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării

dar grave, în ceea ce mă privește, sunt îndoielile mele în privința dreptății de aici și de dincolo și asta în timp ce priveam toate iconițele sfințite primite (aduse) de la muntele Athos

Ănă, nu uita că nu prea mai Timp și mîinile acelea cer și ele anumite cuvinte, iar tu ți-ai oprit oftatul în clipa în care ai rugat-o pe Olguța lui Moș Gheorghe să te ierte, așteptîndu-te

ha! – avem șanse la premiile ZMEURA, dar ce facem cu figuranții ?

 

oare regizori mai avem ?
că scenariștii buni s-au neantizat
cu scenariul filmului politic în derulare putem concura la Premiile Zmeura

și se trag duble, se improvizează variante,  cu o fervoare în care consumul de peliculă  nu ține seama de ”avertismentul” recesiunii

bugetele de producție ? – nu contează; decontul se face după marele Festin și va fi suportat … la grămadă, în comun dezacord

( dar bieții figuranți cu ce se aleg?)

 [mă repet pe propriu-mi blog? și ce dacă? la cît timp mi-a mai rămas, îmi permit orice; chiar și dezgustul]

––––––––-

blogul, pentru o perioadă de timp,  nu mai acceptă LIKE-uri

un fel de invitație

deocamdată amîn ”explicația” existenței mîinillor pictate de Albrecht Dȕrer pe blogul meu pentru că am găsit un commentariu din partea Katiei interesant și incitant, totodată; mie așa mi s-a părut
îi cer și acum, aici, scuze Kaței pentru că am șters rîndurile sale, dar erau lăsate la o postare care, fiind scrisă dintr-o ”răbufnire” care ar fi putut părea răutăcioasă, nu și neîntemeiată în ceea ce mă privește, trebuia să fie ștearsă
(dezamăgirea mea rămîne, dar cui folosește? nici măcar mie; arta este pentru toți, nu-i așa?.. mda! cam așa….)

Katia a scris astfel:
scris în 2014/09/15 la 21:20
(Am vazut in Atena, pe peretele unui bloc oarecare, pictate mainile doar ca oarecum invers: http://www.iefimerida.gr/sites/default/files/grafiti-prosxeyxi-660.jpg
Sa se implore de sus in jos, n-as prea crede. A fost prima idee care mi-a venit in minte vazand opera, m-a revoltat putin, recunosc. M-am mai domolit zilele trecute cand am revazut-o. Poate ca ceva curge din căuș, ca mainile dau fara sa ceara nimic altceva decat atentie. Ca nu sunt maini obisnuite, au o mare incarcatura – emotionala – asa pline de personalitate cum le inteleg eu.)

imaginea adusă de Katia este aceasta
grafiti-prosxeyxi-660 (1)   (dați click pe imagine)

iar alături de gîndurile sale cred că unii -de fapt, toți, dintre cei care trec pe aici, din în ce mai puțini, este și acesta, poate, un semn pe care mi-l dă Timpul, așadar, fiecare vizitator al blogului meu are interpretarea sa personală
pe care, dacă binevoiește, o poate face cunoscută, o poate împărtăși cu alții

eu le mulțumesc și Katiei și celor care trec întîmplător sau nu pe aici

(și regret sincer, dar chiar nu reușesc în aceste zile să vizitez vreun blog, dar poate că totuși…)

și rămii cea mai frumoasă poveste

aș vrea, tare, tare mult aș rea să am curajul de a sparge oglinzile, de-a rupe vălurile virtualului cu FB, Linkedin, cercuri, blog, twittt și ce mai are și să-ți arăt chipul frumos, chipul tău adevărat
dar rău aș face amîndorura
aș aduna toate rîndurile tale neștiute, toate pozele și ar ieși , aș reuși cel mai inspirat blog
și asta doar pentru a spulbera orice bănuială, orice supoziție și orice confuzie stupidă

da,
aș aduna toate rîndurile tale, toate lucrurile care îți plac și ar ieși, aș reuși cel mai inspirat și multilingvistic blog

toamna-n oglinda
rămîi așa, într-un început de toamnă – a cîta oare?
(nu, nu le-am pierdut firul și nici șirul)
și îmi place și Brahms, îmi place și Sagan
și îmi place să te știu pe tine liniștit și fercit
știi? cred că pierd pariul cu timpul,
dar cartea de joc din palmă șoptește
”rămîn cea mai frumoasă poveste”

––––––––––––––––––

iar acum, te rog, coboară, ca’n-tr-o ”alunecare pe valuri în piciore”,
în locul  de unde ai venit, pe FILEle răzlețite

nu ai blog și cont pe FB, nu exiști

se poate trăi fără blog ?
oooo, ddddaaaa!
O, da!
și cît se poate de firesc, de normal,
fără complimente gratuite, fără declarații care să explodeze de înțelepciune turnată cu polonicul, fără încrederi înșelate și fără trădări aparent inofensive, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea

pomeneam în ceea ce ar putea fi CV-ul meu nu doar în blogosferă, de autoportetul lui Dürer ;DURER -hands

 

bine, dar atunci de ce această imagine, care poate părea patetică, cu mînile fratelui său?
(de fapt este un omagiu adus acestor mîini care l-au ajutat să izbîndească…)

și cu rîndurile deșirate de  mai sus?..

celor cîțiva eventuali trecători pe aici intersați sau numai ușor mirați, le cer îngăduință pentru rezolvarea unor treburi și probleme ce nu acceptă amînare [viața mea, așa cum este, nu se consumă pe blog și pe FB];

și eu am nevoie de o necesară pauză pentru a-mi aduna și a-mi reface puterile pentru tastare;

dar și ca TIMPUL să fie mai îngăduitor, la rîndul său, cu mine

… așadar, puțintică răbdare