dacă se mai îndoiește cineva de talentul autentic

Anunțuri

Shakespeare, așa cum ne place vara––– alterna(n)tiv :)

mărturisesc că ”ideea” de a mă despărți de august și de vară prin poezie mi-a venit în timp ce răsfoiam pentru a nu știu cîta oară revista ALTERNANȚE, una dintre puținele bucurii primite în această vară

[acolo am găsit versurile scrise de către Dl Vasile Gogea și tot acolo am descoperit fragmente care m-au trimis spre cartea Dlui Vianu Mureșan, PAVESE, Omul jignit; sunt doar cîteva dintre surprizele pe care le cuprinde și le oferă cu generozitate revista…]
REVISTA_ALTERNANTE

Dl Horia Gârbea, aici în … ipostază de poet…, propune variantele sale la două Sonete shakespeariene : Sonetul 116 și Sonetul 130, amintind și de traducerile realizate de căte alții, înaintea Domniei Sale
(și cum în grabă, din tot ce am pe rafturile din lemn real sau pe cele iluzorii, în mare grabă ce mă aflu aștern pe placa asta neagră trei viziuni ai unor ochii ce văd dincolo de soare și nu mă-ncumet la a compara nici stihul, nici iubirea, căci nici unul dintre ele nu-i minciună; rămîne doar o reînoită chemare de reîntoarcere la visul unei nopți de vară

William Shakespeare               W SHAKESPEARE

Sonnet CXXX

My mistress’ eyes are nothing like the sun;        
Coral is far more red than her lips’ red;
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damask’d, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound;
I grant I never saw a goddess go;
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet, by heaven, I think my love as rare
As any she belied with false compare.

Sonetul 130

Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sârmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi
Decât e boarea întregii sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zâna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint când o compară.

traducere de Ion Frunzetti

ai doamnei mele ochi n-arată-a soare
coralu-i mult mai roș ca buza ei;
de-i sârmă părul, negru-i crește ei.
rosede-i albă neaua, sâni de-aramă are;
roz, roșii, albe roze am văzut
dar nu văd una pe obraji să-i stea;
șn unele parfumuri mi-au plăcut
mai mult ca răsuflarea dinspre ea.
Îmi pace s-o aud vorbind, dar știu
că-n muzică-i mai dulce sunet parcă;
zeiță n-am văzut pășind zglobiu,
când merge, doamna mea, pămîntu-l calcă;
dar jur, iubirea mea-i la fel de rară
cum le descriu, mințind, cei ce compară.

traducere de Violeta Popa

Ochii iubitei n-au nimic din soare,
Coralu-n roșu buza-i depășește,
Zăpada-i albă, sînul ei brun pare.
Și păr de sîrmă neagră-și împletește.
Damascu-l știu cu roze amestecate,
Ce în obrajii ei nu sînt văzute.
Parfumuri au miresme delicate,
Iar răsuflarea, dinspre ea, cam pute.
Îmi place s-o ascult, dar mi se pare
Că muzica e totuși mai subtilă.
Eu n-am văzut zeițe la plimbare:
Iubita mea pășește fără milă.
Dar jur că pentru mine-i mai frumoasă
Decît o comparație mincinoasă.

-în versiunea lui Horea Bernea-

iar pentru tot ceea ce am dorit și am primit sau nu pe merit în această vară, îl lăsăm pe Puck să spună:

într-o altă bună zi
vom plăti cum se cuvine
gîndul voitor de bine

noi? eeeeiii, noi,într-o posibilă numai aici reîntoarcere la inocență, într-un final de frumoasă poveste, ne vom aminti, rugîndu-ne a fi crezuți intru iertare, că mi-e iubirea ca de copil, de pură; nu la el cu lumînări din cer i-e strălucirea”

bucuriile și tristețile unei veri

oare trăirile mele, putința sau nputiunța mea de a percepe senzații și ”sentimente” urmează ori se adaptează schimbăilor climat(teri)ce?
am traversat -cum se spune- o vară pe care am așteptat-o și pe care mi-am dorit-o plină de soare, de căldură frumoasă, de sănătate, cu tihna popasurilor scurte între călătorii lungi, cu întîlniri sperate și programate, dar și cu multe altele inedite, cu vederi și fotografii, cu plase pline de cărți pentru serile de acasă, cu înghețată, cu dulceață de zmeură și apă rece prospăt scoasă din fîntînă, o vară ca în anii mei buni și frumoși;
a fost o vară prea puține din cele dorite

într-una din rarerele bucurii de care am avut parte am găsit cuvintele care exprimă mult mai bine adevărul acestor luni decît aș reuși să o fac eu

Au fost şi zile negre
au fost şi nopţi alb
și vreo cîteva ore astrale
și multe ceasuri rele…

– versuri de Vasile Gogea-

pe lîngă fireasca lectură a unor texte mai vechi și altele recent apărute, a fost revelația acelui scris care îți dă o stare înaltă atît de necesară și binefăcătoare, încît uneori te întrebi dacă o meriți:
PAVESE.Omul Jignit
A nu asuma iubirea cu întreaga ei distanţă ce ne separă de iubită conduce la situaţia în care obsesia posesiei, a achiziţiei definitive a celuilalt cu tot cu transcendenţa naturii lui, anulează jocul de prezenţă-absenţă din care se compune dansul erotismului, glorifică rictusul searbăd al unei izbânzi definitive, în pofida zâmbetului incert pe care chipurile iubirii le eliberează capricios.
-Vianu Mureșan, fragment din eseul PAVESE. Omul jignit, Edit Limes 2011-
despre cele cîteva filme prezenteanul acesta la Tiff și văzute pe înregistrările unor prieteni, despre acel Stckholm (care nu este preferatul meu), cu acea tristețe sfîșietoare pe care Angelo Mitchievici ne-o stecoară subtil pe sub piele, făcîndu-ne să o simțim ca fiindu-ne proprie, despre acestea , pe blogul mic sau, poate aici, pe Filele răzlețite….

stagiunea de vară de pe MEZZO Tv mi-a adus un foarte reușit Trubadur de la Metropolitan Opera, în rest, îndrăznesc să spun că din cele văzute, m-am convins încă o dată că montărie văzute la Opera din București pot fi la fel de bune ca cele ale uunor regizori celebri la Arenele din Verona, iar Corul Operei din Cluj poate rivaliza cu altele cu mai mare faimă;

și ca un reproș mă gîndesc acum și la un DVD rămas pe raft și la unele urgențe casnice, în timp ce mă uit ca într-o joacă de copil autorăsfățat la accesoriile și la parfumul de a căror utilitate nu mă prea îndoiesc

este încă vară, ultimele săptămîni de vară … calendaristică, iar eu aproape că nici nu m-am bucurat cu adevărat de flori; observ de pe balcon că în părculețul din fața blocului mai este înflorit un trandafir alb, cobor, îl privesc și îl ating, nu îndrăznesc să-l rup, chiar dacă aud mai altfel decît altă dată : ”culege-l cît încă mai poți”. NU! am hotărît pe la începutul verii să mă gîndesc altfel la plecări și la despărțiri și -de fapt- același lucru sună și altfel: Carpe Diem


”O Captain, my Captain.”
Who knows where
anybody?
It’s from a poem by Walt Whitman about Mr Abraham Lincoln.
Now in this class you can either call me Mr Keating… or, if you’re slightly more daring,
”O Captain, my Captain.”

(…)

now… Mr Pitts?
that’s a rather unfortunate name. Mr Pitts, would you open your hymnal to page 542.
read the first stanzaof the poem you find there.
– ”to the Virgins
to make much of time”?

”old time is still a-flying. and this same flower that smiles today, tomorrow will be dying.”

-thank you, Mr Pitts.

”gather ye rosebuds while ye may.” the latin term for that sentiment ”Carpe diem. ”
now, who knows what that means?
-Carpe diem, that’s ”Seize the day.”
– Very good, Mister– Meeks.
”Gather ye rosebuds while ye may.”
Why does the writer use these lines?

– because he’s in a hurry.
– No! because we are food, because, believe it or not,
each and every one of us in this room… is one day going to stop breathing, tur cold and die
I would like you to step forward over here… and peruse some of the faces from the past.
You’ve walked past them many times. I don’t think you’ve really looked at them.

dacă pe Profesorul Keating îl voi revedea sub un chip sau altul, însă cu același zîmbet, pe un alt profesor va trebui să-l caut anevoie în singura carte pe care o am scrisă de Domnia Sa, ferindu-mă de ”nostalgie” și reînvățînd sinteza, ori așteptînd să-l regăsesc în secvențe dintr-o arhivă pe care cei care se ocupă cu așa ceva sunt datori să oDan Hăulică

îngrijească; pe un cont de FB, aparținînd unui critic literar, mi-am permis să scriu cam așa: ”  rămîn cu amintirea unui spirit ales de la care am învățat să disting nuanțele rafinamentului și detaliile sintezei; fie ca sufletul Său să se odihnească în linistea armoniei la care a ținut atît demult ”

mai mult decît meritam, poate, mai puțin decît aș fi vrut, totuși a fost vară, mai sunt cîteva zile din ea și cred că asta trebuie luat în serios: CARPE DIEM!

o zi depre care

controversele între istoricii adevărați, dar și între diverși …comentatori…, cu pregătiri diverse și cu înclinații spre documentarea serioasă și temeinică cel puțin discutabile, aceste controverse au fost și vor mai rămîne, cred eu, pentru destul timp de acum înainte;
despre ceesa ce știu eu, nu din manualele de istorie după care a învățat generația mea, am încercat să amintesc ceva în urmă cu cîțiva ani;
cam pe la vîrsta de 15-16 ani a început să mă preocupe o întrebare ” chiar nu s-a opus nimeni, nici în armată și nici în societate, în lumea care sprijine, în fond, așa cum putea războiul?” răspunsul, în esența sa ,îl primeam și acasă (de la oameni situați în acele zile din anul 1944 pe poziții atît de diferite), dar și la școală : lumea se săturase de război, de suferință, de greutăți, doar pe front au fost ceva probleme în primele săptămîni și nu din vina ostașilor români”

poate că așa a ”înregistrat” memoria mea la acei ani, dar am auzit-o de la trei persoane diferite –– în Proclamația către Țară, Majestaea Sa, regele Mihai I, s-ar fi adresat astfel ”Români și Românce” și mi s-a părut și atunci și acum atît de frumos și de profund respect față de întraga nțiune, încît în ultima săptămînă am început să răsfoiesc reviste mai vechi, atîtea cît/e mi-au rămas…) și să caut pe net. Dar pînă acum am găsit doar Proclamatia Majestatii sale Regelui catre Tara, cea pe care o știm cu toții (cei interesați, desigur)
și în timp ce citeam articole și interpretări subiective, pe lîngă regretul de a găsi în presa străină multe referiri la bătălia de la Stalingrad, precedată ca o ironie a istoriei de semnarea, cu exact trei ani înainte, a pactului Molotov-Ribbentrop sau despre eliberarea Marsilliei și foarte puține despre ceea ce se petrecea în România în acea zi și în acele zile, am început să caut răspuns la o altă întrebare : oare refuzul nedrept față de trupele române de a participa la eliberarea/cucerirea Berlinului în mai 1945 și nerecunoașterea multă vreme a statului de țară cobeligerantă alături de puterile aliate, se datorează trecerii trupelor  noastre dincolo de Nistru? caut răspunsul cu argumente și în cealaltă ”tabără”, nu doar la noi, unde părerile/opiniile sunt cum sunt, adică precum este și societatea acum…
controversată sau nu, ziua de 23 august 1944 rămîne o zi importantă

am găsit cu oarecare mirare în revista Historia – revistă care se citeste cu interesul adeseori stîrnit, recunosc!- condusă de către un zigzagalist, în prezent, remarcabil jurnalist altădată ….

am găsit și citit un articol semnat de Dan Falcan, din care am împărtășit ideile din paragraful final:

Datorită deciziei monarhului român, țara noastră a câștigat un timp prețios, suficient pentru punerea la adăpost a unei părți a elitei politice și intelectuale românești, care a reușit să se refugieze în lumea liberă. Acest fapt, precum și salvarea teritoriului național de inerentele distrugeri care s-ar fi produs dacă România continua războiul fac din actul de la 23 august 1944 un eveniment salutar al istoriei noastre. Ceea ce s-a întâmplat după aceea n-a mai ținut seama de voința celor care înfăptuiseră schimbarea din august, a ținut de voința decidenților la nivel mondial și, în ultimă instanță, de destinul istoric al României. HISTORIA, nr 151, august 2014

și atunci lumea se săturase de război, voia pace, ca și acum în multe, prea multe locuri pe planeta asta, unde cei mari și puternici nu vor să le audă (să ne audă?!?) glasul

oglinda unei veri

antarctique

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.

într-o seară, la TVR

cîndva, demult, am citit într-o revistă Cinema al cărei abonament era încă pe numele mamei, o frază în care Doamna Ecaterina Oproiu spunea despre Telecinemateca cum că ne face să uităm cît ține o vizită normală într-o seară….; uneori, TVR-ul cu toate neajunsurile sale -deloc puține- ne ajută să uităm de neajunsurile care depășesc dorințele noastre, să uităm și de dramatismul (amestecul de tragic și comedie, nu-i așa ?) cotidian, de deosebirile dintre vis și realitate într-o seară de joi, aici s-a putut vedea și o poveste romantică, salvată de a fi romanțioasă atît de finalul scenariului sau al regizorului – Robert Stevenson, cît și de jocul unor actori pe care este suficient doar să-i amintești : Margaret Sullavan și Charles Boyer și ne-am reamintit puțin mai tîrziu, că pe niște străzi accidentate și inegale, atunci cînd ne simțim și suntem căzuți, că ești nedorit și nimeni nu-și mai amintește numele tău atunci cînd ești un străin pentru ceilalți de fapt, ne-am amintit și am simțit mult mai mult