un fel de update pe aceeași maladie

hotărîsem să nu mai ”ies” (adică să nu mai scriu) pe pagina principală a blogului decît dacă și atunci cînd voi simți că pot să ”aduc” din ceeea ce … am … ceva cît de cît serios

mda, numai că în dimineața aceasta mi s-a ”confirmat” într-o formă destul de dură și cam nemeritată ceea ce eu știam, iar alții se încăpățînează să mă convingă de contrariul evidenței demonstrate

crearea și folosirea/ utilizarea heteronime este o ”îndeletnicire” veche, iar cauzele, contextul și efectele sale  sunt prea serioase și profunde, uneori, pentru a fi surprinse acum, într-un text simplu și superficial, care, de fapt, (p)are o pornire mult prea personală.

(de aceea sper să pot să revin Altă dată asupra acestei ”teme” )

așadar, nu mă opresc la celebrele heteronime create de către Fernando Pessoa, nici la alți scriitori și creatori care au recurs la acest subterfugiu, din varii motive, poate voi aduce pe blog un articol pe care l-am scris și care a fost publicat în anul 1992 inspirat de filmul lui M Ritt, The Front/Paravanul, cu Woody Allen;

în aceste cazuri situațiile nu țin nici de ludic, nici de capriciu

în blogosferă, însă se poartă al naibii de bine și cu oarecare succes, aș zice/ scrie

și este ceva între mască și oglindă, nereușind, neputînd să le împrumute aproape nimic din simbolistica acestora

rămîne un joc

cu sine și cu ceilalți

se scrie mult  (bine sau mai puțin bine, foarte bine dar și înfricoșător de prost); se citește atent sau superficial, cu interes real pentru lectură și schimb de idei ori pentru acel click aducător de cent

există, însă, unii – scuze!-  există anumite persoane care au mai multe bloguri;

și nu e nimic rău sau blamabil în această situație, dimpotrivă, e  meritul lor că au această disponibilitate pentru diferite stiluri și diverse preocupări;

sunt unii hărăziți de soartă să-i atragă, să-i atingă și –astfel- să-i îmbogățească pe ceilalți prin gîndul și trăirile lor dar și ale altora pe care ei, cei înzestrați anume, îi aduc spre cunoașterea  celor dornici și mulți, tălmăcindu-le scrisul,fără a le știrbi nici puterea și nici sensul, ci îmbogățindu-le

pentru aceștia –sau mai ales pentru acceștia- blogul și blogosfera sunt  ”locuri/ spații” sau ”instrumente” care ar fi păcat să nu fie folosite ba, cred eu,că ar fi greu de imaginat

oricît ar fi de … introvertite …, talentele  se  deschid spre comunicare înspre binele tuturor

atunci cînd  simt nevoia unei pauze sau a unei alte forme de exprimare, caută și încearcă altceva, ca o nouă ”provocare”, atît pentru ei, cît și pentru ceilalți;

se deschide un blog nou, mai modest ca tematică, mai accesibil ca formă de exprimare și comunicare reciprocă, mai…prozaic, apare un nume nou, adică un nou blogger, cu o identitate aparent nouă

și cum disponibilitățile și preocupările sunt mult(ipl)e, se mai deschide un alt blog cu diverse imagini, de la flori, peisaje, pînă la animăluțe și diverse instantanee

(chiar cu riscul de a se repeta de la un blog mai vechi)

plăcerea acestui joc devine tot mai puuternică, iar numărul blogurilor și a noilor gravataruri crește

și cum tehnologia actuală permite, cu un calculator, un laptop, o tabletă, un mobil, cu acestea la îndemînă, dar și cu o bună drămuire a timpului, problema locației pe orice meridian și a comunicării pe mai multe latitudini este rezolvată;

rămîne, însă, picătura aceea greu de înlăturat, care poartă în ea talentul, iar blogul, devenit prin conformismul comentariilor, cu adevărat prozaic, naște pentru unii întrebarea:la ce bun atîta risipă?

 

și dacă risipa de talent este benefică/ de ce să nu-i atingă pe cît mai mulți ?

asta, dejà, nu ar trebui să mă  preocupe pe mine, cel mult sau cel puțin să mă bucur de eventuala atingere a prafului prețios iscat de talentul altora, al celorlalți

și las deoparte supărarea că nu vrea să se recunoască, încerc să-mi domolesc părera de rău cam nărăvașă, de nu fi putut rămîne în tăcerea altor file/ pagini, pun semn de exclamare=atenționare la prea îngăduitoarea joacă neatentă cu sita timpului în inutila amăgire a marilor și realelor probleme

pentru ca am înțeles, totuși, că

 răbdarea este o virtute care se topește ca lumînarea

este încă iarnă, un fel de iarnă, o iarnă capricioasă, iar acum nu se va mai supăra nimeni că citesc scrisorile acelui Bătîn Domn, nu va mai muri pentru nimeni vreun înger, îngerul cuiva, neștiut

Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

 

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.

În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.

Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.

O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.

Anunțuri

2 răspunsuri la „un fel de update pe aceeași maladie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s