pragul

 

 

 

ornic

    cred că pentru fiecare (sau aproape pentru fiecare) aceasta este acel CARPE DIEM

trăit și simțit cel mai intens

 

este  clipa, secunda în care cele trecute sunt lăsate în urmă, fără regrete, iar cea prezentă este nu ”înghițită”, ci r e s p i r a t ă  de către cele  proapete care vin

 

fiecăruia, în parte și tuturor

lamulțiani

un an

despre care aș vrea să am curajul să gîndesc că mi l-aș fi dorit mai altfel, mai bun

dar e bine că a fost, că am reușit să trecem și să ne înțelegem, în cele din urmă

Final ? chiar trebuie final? fiecare lucru, întîmplare, stare are un final…

O ultimă lună, ultima săptămînă, ultima zi din(tr-un) an

…. în care, trecînd prin Cartea neliniștirii – de atîtea ori lăsată și reluată- nu pot înlătura gîndul adînc al  lui o Fernando Pessoa: ”cine dintre noi, revenind pe drumul fără de  întoarcere, să susțină că l-a parcurs așa cum se cuvenea?

am încercat să … păcălesc … neplăcerile, necazurile, neajunsurile, neîmpliniri  nemeritate, cu filme dintre care unele chiar îți marchează viața, chiar dacă nu se  prea recunoaște, răzbunîndu-mă pe pierderea, din motive greu de înțeles, pe pierderea/ștergerea folderului cu filme, încercînd să ”văd” și să înțeleg altfel, ori poate mai bine, citind eseurile lui Angelo Mitchievici (acelea nu sunt simple articole sau cronici de cinema)

mi-am lăsat mintea să se joace cu un articol/eseu mai vechi al Profesorului Solomon Marcus, Punctul și Linia,

m-am lăsat atinsă  de demonii vîntului ”redeșteptați” de Doamna Daniela Zeca Buzura și

îmbogățită pe dinlăuntrul meu cu glasul aurului și al nestematelor am pătruns lumea poveștilor despre nemurire

m-am mulțumit cu teatrul  la microfon sau pe discuri vechi,

i-am împăcat pe Mozart și pe Ceaikovski cu ale noastre colinde

și i-am mulțumit frumos lui Moș Crăciun

este, oare, puțin pentru un sfîrșit de an ?

Dinspre azi spre mîine

Cu toatele, – aici, cîntă ce-a fost

cîndva, – nu, însă,-n dauna lui mîine

ce-nseamnă cer sau mînă, vînt sau  pîine

avînd să i se dea, din nou, un rost

 

Nu-i un trecut bătrîn ce se agață

de sineși ca și cum doar el ar fi;

este pămîntul mulțumit de proria față,

care consimte la întîia zi

R M Rilke – Cu toatele

 (în traducerea lui Șerban Foarță, ,Cornul abundenței, edit Humanitas, 2013)

anotimp uri în acelealși zori

vinovații

    În apropierea solstițiului de iarnă, a celei  mai scurte zile și a celei mai lungi  nopți, reapare, se aude, se vede și se simte  din ceața deasă și   grea a neliniștii zbuciumate de îndoieli, de întrebări și de speranțe zădărnicite un geamăt ce-a fost cîndva un strigăt

 

 PĂCAI, PĂCAT

   iar printre sinceritatea cicatricilor atinse din ce în ce mai puțin de ceara lumînărilor și a petalelor ce rezistă cu greu în gerul iernii, ori printre clamări idioate și  demagocice se (mai) caută vinovați

 

dincolo de strălucirea podoabelor de sărbătoare ori a luminilor fosforescente din zilele obișnuite din an, tristețea, durerea, deziluziile aruncă la vedere nemilosul răspuns

 

   vinovații ???

 pentru ceea ce  este acum:

 și ei

și voi

și noi

 

  și ei și tu și eu

 

 

iar peste tot și pentru toți

 s-arată zorii,

 voci tragice pe vânturi se aprind

 treziţi-vă, vă vin colindătorii,

 acuzatorii, asprul lor colind

 

(Zurgălăul – Nicolae Labiș)