cînd aleanul nu este melo sau mela de toamnă tîrzie

era o zi de vară cam umedă și rece cînd am îmbrăcat haina albastră primită într-o seară de iarnă, cînd devenisem cu acte  virtuale în regulă, corecte, pe vecie ”proprietar de albastru”

uittînd –poate dinadins- că vraja-i doar o amăgire am trecut printre anotimpuri fermecată de povestea aflată sub un cer de deasupra unui liman lusitan , fredonînd acordurile chitarelor celor din Madraderus, de care nu-mi voi mai putea depărta sufletul vreodată,

îmbogățindu-mă pe mine, ei, cîntăreții, ”sporindu-mi inima cu-o ardere, cu-n gînd”

pînă cînd, ajunsă-n mijlocul lunii mele preferată, căci era, pînă deunăzi, plină de răsfățuri,

găsit-am ”dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”, dar nu și vara ce-o țineam în sufletu-mi, ca lacul…

 

și-am început să murmur

De ceasuri, de zile veghez

pe-un galben liman portughez.

 Cu zalele-alăturea drept,

cu mînile cruce pe piept.

Doinind as privi sapte ani

spre cerul cu mici luzitani,

de nu m-ar găsi unde sunt

neliniștea morii de vânt.

De nu aș pieri, supt de-un astru

văzut-nevăzut, în albastru.

și tocmai pentru că nu  am știut să fac în așa fel încît

ca vara sângelui să nu se piardă  ca vraja basmului mereu să ardă,

aud cum, în locul nestzatorniciei     ușor provocatoare din cîntecul Afalmei,  chitarele au alt ritm

iar privrea-mi înfrigurată caută înspre  Parto da Viola, lucrarea lui Amadeo de Souza, cel despre  care Fernando Pessoa spunea că este este cel  mai mare pictor  avangardist portughez, deși aici totul se amestecă și totul se reneagă și asta poate deloc întîmplător 

 

[despre artistul portughez am aflaat pentru prima oară pe blogul Domnului Costin Tuchilă, Punctul pe cuvânt, într-un eseu despre Modigliani]

peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

eu nu am șțiut la timpul potrivit că CINEVA îmi lăsase discret  cheia nu doar  către un loc privilegiat, ci și către

brînduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

 

 versuri de Lucian Blaga

_______________________________________________________

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

nu, nu am uitat, doar că…

doar că uneori zîmbetul meu se pierde în răcoarea diminelor cînd caut răspuns la întrebarea ”și azi ?…”

ori în lanțul problemelor care par(e) să nu se mai sfîrșească și care lasă urme adînci și dureroase

sau în ceasca cu ceai ori chiar pe fundul ceșcuței cu cafea filtrate, unde găsesc urme de zatz

este greu să îl găsesc într-o prietenie frumoasă de ani de de zile, stricată tocmai de capriciile blogosferei

îmi e dor de totți: de Andi, de Paul, de Gala, de Mircea, de Angela, de Geocer, de Mirela, de Dan(notopic), de Aghiutză, de Scena, de Lumsa, de Cristi și de Geanina, de Tavi,  de Motonio si de Mr C, de Lanternativa, de Sir Dan cu al său ziar de la ora 5, de monoloagele mereu surprinzătoare și rafinate,  de poveștile unui Chip Frumos,  de cele ale lui Vania, de Abbilbal cu cei doi voinici ai săi

*(cei ”vizitați” mai rar în ultima vreme)

de cei mai de la începuturi,și de cei mai noi

îmi este dor de toți!

și mă caut anevoie pe mine însămi