Pășea pe alee mai grăbit decît pentru o plimbare prin parc; era o după amiază frumoasă de toamnă tîrzie pe care ar fi vrut să o prelungească cît mai mult sau să o păstreze pentru sine; mergea cu mîinile în buzunare, dar cu fața liniștită, cu o expresie calmă, mîngîiată de lumina aurie .
Se opri, mișcă degetele în buzunare, scoase cîțiva bănuți și se îndreptă spre ghereta pe care o știa de cîteva toamne în același loc – i se făcuse dor de castane coapte.
Așteptă, zîmbind șăgalnic, să ajungă în deptul tejghelei; mai era o persoană înaintea ei
-mmm! Mirosul castanelor coapte!…cum reusești să nu te arzi la degete? Nu am înțeles niciodată.
– O, ce surpriză! Dacă ne așezăm pe banca din apropiere, să le simțim și gustul, îți voi spune secretul
– hai, dezvăluie secretul, eu mi-am rupt deja o unghie
– uite, ia de aici, acestea sunt decojite deja și sunt călduțe, așa cum îți plac.
– Castanele nu și-au schimbat aroma
Dintr-o obișnuință bizară, de care nu putea scăpa, numără și erau atîtea castane cîte toamne trecuseră de cînd…
– De ce ar face-o ?
– Știu și eu? pentru diversitate, așa cum fac toți și toate cele de prin jur; oricum e bine.
– Da, e bine că e o toamă lungă și frumoasă, că mai sunt castane care cad pentru a fi culese și că acestea, coapte, și-au păstrat nu numai gustul; tu ești bine?
– Da, desigur, atît cît să nu-mi plîng singură de milă.
– Nu ai fi în stare să o faci vreodată.
– Probabil ca nu; tu cum te descurci cu atîta faimă și printre atîtea succese?
– Hai, lasă, că nu e chiar așa… dacă vrei îți voi spune,dar
– Da, vreau, bineînțeles.
– Dar văd că te uiți la ceas… te grăbești?
– Nu foarte tare, dar nu am prea mult la dispoziție
– Și atunci?
– Chiar așa: atunci, adică, oare cînd și cum îmi spui despre tine ?
– Într-o poveste de toamnă tîrzie.
– Nu ai uitat că îmi plac poveștile; deci, unde ne întîlnim?
– Într-o poveste, firește
Se ridică de pe bancă, iar el îi întinse punga cu castanele nedesfăcute.
Nu spuse mulțumesc, îi, zîmbi aranjîndu-și fără rost bretonul, îl salută cu o mișcar slăbită a brațului și porni în același pas grăbit pe aceeași alee.
Își dădu seama că încetini ritmul pașilor în timp ce desfăcea și refăcea cuvîntul
Po ves te, o veste, POveșTe, te vespo și dacă e povestire? Por va a sie?
Se dezechelibră ușor și nu înțelese de ce–– asfaltul era uscat.
[ locul acestor castane este pe blogul mic]