cred că am greșit blogul

Pășea  pe alee mai grăbit decît pentru  o plimbare prin parc; era o după amiază frumoasă de toamnă tîrzie pe care ar fi vrut să o prelungească cît mai mult sau să o păstreze pentru sine; mergea cu mîinile în buzunare, dar cu  fața liniștită, cu o expresie calmă, mîngîiată de lumina aurie .

Se opri, mișcă degetele în buzunare, scoase cîțiva bănuți și se îndreptă spre ghereta pe care o știa de cîteva toamne în același loc – i se făcuse dor de castane coapte.

Așteptă, zîmbind șăgalnic, să ajungă în deptul tejghelei; mai era o persoană înaintea ei

-mmm! Mirosul castanelor coapte!…cum reusești să nu te arzi la degete? Nu am înțeles niciodată.

– O, ce surpriză! Dacă ne așezăm pe banca din apropiere, să le simțim și gustul, îți voi spune secretul

–        hai, dezvăluie secretul, eu mi-am rupt deja o unghie

–        uite, ia de aici, acestea sunt decojite deja și sunt călduțe, așa cum îți plac.

– Castanele nu și-au schimbat aroma

Dintr-o  obișnuință bizară, de care nu putea scăpa, numără și erau atîtea castane cîte toamne trecuseră de cînd…

–        De ce ar face-o ?

–        Știu și eu? pentru diversitate, așa cum fac toți și toate cele de prin jur; oricum e bine.

–        Da, e bine că e o toamă lungă și frumoasă, că mai sunt castane care cad pentru a fi culese și  că acestea, coapte, și-au păstrat nu numai gustul; tu ești bine?

–         Da, desigur, atît cît să nu-mi plîng singură de milă.

–        Nu ai fi în stare să o faci vreodată.

–   Probabil ca nu; tu cum te descurci cu atîta faimă și printre atîtea succese?

– Hai, lasă, că nu e chiar așa… dacă vrei îți voi spune,dar

–        Da, vreau, bineînțeles.

–        Dar văd că te uiți la ceas… te grăbești?

–        Nu foarte tare, dar nu am prea mult la dispoziție

–        Și atunci?

–         Chiar așa: atunci, adică, oare cînd și cum îmi spui despre tine ?

–         Într-o poveste de toamnă tîrzie.

–        Nu ai uitat că  îmi plac poveștile; deci, unde ne întîlnim?

–        Într-o poveste, firește

Se ridică de pe bancă, iar el îi întinse punga cu castanele nedesfăcute.

Nu spuse mulțumesc, îi, zîmbi aranjîndu-și fără rost bretonul, îl  salută cu o mișcar slăbită a brațului și porni în același pas grăbit pe aceeași alee.

Își dădu seama că încetini ritmul pașilor în timp ce desfăcea și refăcea                                                                          cuvîntul

Po ves te, o veste, POveșTe, te vespo și dacă e povestire? Por va a sie?

Se dezechelibră ușor și nu înțelese de ce–– asfaltul era uscat.

[ locul acestor castane este pe blogul mic]