aceeași poveste de august și viața continuă

urmînd regulie, arareori nerespectate, asemeni unui joc [ ludum vitae vel homo ludos …] chiar și pe un blog

(text postat în 22 martie 2009)

Silueta inalta si subtire a unei tinere femei parasi carararuia de munte, facand cativa pasi la dreapta; se aseza pe o bucata masiva din lemn ce fusese candva trunchiul unui copac; asprimea si umezeala urmelor de muschi ii redestepta o senzatie reconfortanta; isi indrepta cu oarecare teama, dar si cu speranta privirea spre cealalta parte amuntelui: da, Crucea era acolo, inalta, frumoasa, semeata, strajuind tainele muntilor si ale cerului;
Tanara femeie se lasa relaxata sa fie atinsa de lumina blanda care se strecura printre crengi; inchise cateva clipe ochii.
Era o dupa-amiaza frumoasa de august, cand soarele inca nu apusese; o pereche tanara incerca sa urce spre varful muntelui; o mana puternica, dar frumoasa, prinse mana delicate a femeii, ajutand-o sa ajunga pe platou, apoi, cu un gest tandru, o ajuta sa isi dea jos rucsacul de pe umeri. Dupa ce bausera cate o gura de apa, barbatul facuse cativa pasi si aparu cu o floare de colt, asezata pe un bulgare de zapada si i le intinse femeii sale :
‘ sa iti fie talisman pentru toata viata!’;
‘dar se topeste…’
‘ tu stii bine ca ceva din interiorul tau poate sa mentina si ceara si zapada neatinse, nu iti face griji’
Increzatoare in spusele barbatului, femeia se ridica si se indrepta spre acel loc unde visase atat de mult sa ajunga; si voia sa fie fotografiata acolo, intinse bratele, ca sa si cum ar fi dorit ca trupul sau sa se confunde, sa acopere bratele Crucii din varf de munte; barbatul isi potrivi aparatul de fotografiat si facuse un click; nemultumit, facu inca doi pasi inapoi si mai prinse pe film inca doua instantanee; apoi, mai facu un pas in spate –ultimul…
Pe obiectivul aparatului de fotografiat recuperate de catre salvamontisti, aflat acum pe masuta unui salon de reanimare, se putea vedea conturul femeii care acum murmura, neputincioasa sa se mai roage catre Cer : ‘ te rog nu muri, te rog! Mai ai atatea frumuseti de adaugtat lumii, nu e drept sa nu rezisti!’ ; cand linia aparatului medical a aparut dreapta si continua, ea s-a uitat fix la aparatul de fotografiat.
…..Simtea atingerea binefacatoare a luminii si deschise ochii – acum se sintea linistita: marea ei dragoste ramasese rastignita pentru totdeauna acolo!
Se auzi un glas vesel de copil:
‘ Mama, uite, am gasit o veverita ‘– o tinea strans in brate:
‘O fi Chip sau Dale?’
‘ Nu stiu, dragule, dar las-o jos, sa alerge singura si libera, doar asa se simte bine.’
‘Nu pot sa o iau acasa?’
‘Nu cred ca s-ar simti mai bine decat aici, printre prietenii sai.’
‘ Dar daca ne intoarcem sa o gasim pe cealalta?’
‘ Nu stiu, vom vedea…’
‘Atunci il voi intreba deseara pe tata, cand apar stelele si tu deschizi acea carte cu floarea presata , in timp ce asculti… cum se numeste, mama, cantecul?’
‘Ne me quitte pas’
‘Aha, da, promit ca nu am sa mai uit; dar ce inseamna?’
‘ Sa nu ma parasesti’
Copilul tacu si se uita indelung dupa veverita care alerga in adancul padurii. Femeia prinse manuta copilului si strangand puternic din buze, simtandu-si sufletul ca intr-o floare de menghina, incerca sa opreasca lacrima din coltul ochiului. Se indreptau spre luminisul la capatul caruia se afla soseaua care ducea spre casa, spre viata. Spre viata care trebuia sa continue.
[doar copilul, care nu a mai avut timp sa se nasca, este pesonaj de poveste]
in timp ce picta tabloul, cel inghitit de haul prapastiei asculta Concertul nr 23 pentr pian de Mozart
Concertul nr 23 pentr pian de Mozart