cum se poate strica un blog

     Oooo, atît de ușor! este atît de simplu:

 

 

   astăzi, în timpul unui schimb de replici cu pretenții de conversație (cît se poate de obișnuită), mi-am amintit că eu, care mă feresc, pe cît posibil, de accente patetice, am avut pe blogul mic și roșu o postare pe care am șters-o din neatenție, nu din vrere și care avea ca titlu –vai!- ”Patetisme”

 

    pomeneam acolo cum, în vara aceasta, în timpul unui control medical de rutină, cînd am simțit răceala gelului și a aparatului pe pielea gîtului, abia am reușit să îmi stăpînesc rîsul – nu mă gîndeam la rezultat, nu prea aveam motive, ci, în mod ciudat și cam greu de înțeels chiar și pentru mine însămi, m-am pomenit repetînd niște versuri

 

„trebuie sa rupem legătura, te iubesc așa de mult acum că mi-e arsă de-nsetare gura,u n sărut: si te vei face scrum! n-am iubit pe nimeni niciodată, toți i-am sărutat pe cîți i-am vrut și-au pierit ca floarea scuturată. Te iubesc, nu pot sa te sarut.”

 

             (Mihai Beniuc – Necunoscuta femeie, fragment )

 

 

     postarea avea un videoclip din tinerețea lui Adrian Daminescu

 

    degeaba caut explicații de ce am adus aici, pe acest blog, reamintirea acelei întîmplări

 povestite în altă parte, pentru că refuz să înțeleg

 

       și cam tot așa cum nu reușesc să înțeleg, oricîtde sincer  m-aș stădui, alăturarea (d)in mintea mea cu secvența – una anume!- din videoclipul de mai jos

 

 

           oare știe cineva un film regizat de către Sydney Pollack cu un idiot happy-end ?  – chiar sunt curioasă

     mai bine rămîn(eam) în zona suprarealismului –tot este august- reapropiindu-mă de o stare care îmi este familiară

 

 

Să nu aștepte cumva cineva de la mine relatarea integrală a ceea ce mi-a fost dat să trăiesc in acest domeniu. Ma voi limita, aici, sa-mi reamintesc fără efort ceea ce, neraspunzind vreunui demers din partea mea, mi s-a intimplat uneori, de ceea ce imi oferă, întimplîndu-mi-se pe căi nebănuite, masura grației si a dizgratiei aparte al căror obiect sunt. Despre toate acestea voi vorbi fără nici o ordine prestabilită, in functțe de capriciul momentului care lasă  să iasă la suprafață ceea ce pluteste la suprafață   

 

    iar înițiatorul Manifestului Suprarealist o face admirabil în romanul Nadja, tradus seducător de către mereu  subtilul și surprinzătorul Bogdan Ghiu

 

 

 

      deocamdată rămîn cuprinsă între alte cărți  care îmi plac, dar pentru care îmi trebuie –am nevoe!- de acea monedă de schimb prețioasă care este Timpul, între cîteva filme care nu prea reușesc să mă țină departe de preocupări domestice și griji multe și deloc de ignorat…

 

 

    este ușor, atît de ușor să strici  un blog (pe care unii il onorează din cînd în cînd cu vizita sau chiar și cu  lectura – mulțumiri și scuze încă o dată! …..  )