răsfoind un jurnal…

Încerc de cîteva zile să îmi amintesc cine a spus sau unde am întîlnit aceste cuvinte:

poți să te rogi singur, să visezi să scrii sau să citești povești; dar nu poti să rîzi singur – pentru rîs trebuiesc minimim doi, plus unul nevăzut, care asistă, numai.”

într-o după-amiază, printre treburi domestice, dau peste o fotografie și – instantaneu- mă îndrept spre o carte primită de la cel care semna invariabil pe vederile din orice colț al lumii se afla : ”te îmbrățișez cu gîndurile mele bune” Frunzăresc la repezeală cartea, nu găsesc imediat ceea ce caut, dar știu că nu mă înșel; la o pagină mă opresc, mă așez și citesc atent, pe îndelete, de parcă aș vedea rîndurile pentru prima oară:

Acest frumos calmant al durerilor: speranța. Care înseamnă amînare, poate mîine, poate la anul, cu singuranțăpînă în 1990, nu se poate să nu…

 Ca și Buzura, rămîn un naiv sectant al speranței : consider că încrederea mea în putterea autonomă a Valorilor m-a îndemnat să sper întruna; nădejdea că totul se rezolvă prin răbdare m-a ținut în viață, într-un fel de provizorat  nu numai durabil dar chiar penibil și umilitor.

Cred că disperarea pe care o încerc acumcă a început numărătoarea inversă) este, din varii puncte de vedere, emult mai fertilă și mai eficace: tot ce am scris – chiar și Arca bunei speranțe– la timpul respectiv, fuseseră acte de deznădejde și revoltă.

    Speranța presupune încredere în valori, istorie, și evoluție, în circulația frenetică a adevărului  (care nu poate să iasă la lumină) și a binelui care e obligat să accepte duelul cu răul, fratele său geamăn,disperarea ar fi țipătul meu de ”nu mai pot”sau de ”ajunge!” dar ce rezovă unțipăt?intre disperarea unui om și cea a poporului său, poate să treacă și o sută de ani. timpulsubiectiv al lucidității  individule nu este același cu cu timpul lucidității istorice; eu mi dat seama ce hram poartă stalinismul după primele ședințe, Europei, culte și înteligente, i-au trebuit 30 de ani.

  Să rabd! Să scriu espre răbdarea mea : cine știe dacă răbdarea (care lasă răul să se desfășoare în voie) nu este forma cea mai perfectă și nemiloasă a disperării ultime ?

(fragment din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scris de I . D. Sîrbu,

vol1, Edit. Scrisul Romănesc, Craiova, 1991)

nu cred că este cea mai bună/ potrivită alegere din carte, dar mie mi-a plăcut mult, poate și pentru că … se pliază.. pe starea mea de acum

în frenezia vacanței de vară doar puțină lume și-a amintit că ar fi împlinit 86 de ani

un om lucid, un spirit idealist, o ”simbioză” ciudată, prbabil pentru unii, dar care a rezisat prin încrederea în Libertate vitregiilor și nedreptățiilor venite din partea oamenilor și a vieții, a vremurilor

îmi doresc să am timp să recitesc cele trei cărți – numai atîtea am- ale sale

supradozaj cu abur de Andrei Pavel

 

 

road of infint thoughts by Andrei Pavel

 

(fractal din galeria lui Andrei Pavel)

în ciclul ”rezistența prin cultură” difuzat pe fostul canal TVR CULTURAL am văzut un excelent documentar artistic despre  personalitatea sa; pe reforamatatul TVR2 nu am reușit să-l revăd

oare mă poate ajuta cineva ?

Anunțuri

neputința celor 500 de semne

Do do mi mi re sol fa re mi fa mi fa sol mi, clasa a patra, primele note cîntate la pianul-jucărie; primul an de studenție, primul Festival la Ateneu; alte săli, alte concerte, interpreți celebri ori cvasicunoscuți; re-reascultarea lui Oedip și încercarea de a-i înțelege surprinzătoarea sonoritate; regretul și autoreproșul permanent de a nu fi urcat scările și de a păși dincolo de ușa casei de pe strada Victoriei; neputința de a cuprinde magia în cinci sute de semne, mai în glumă, mai în serios.

–––––––––––––

pentru concursul P.A. George Enescu

jocul grabei și al răbdării

(din titlu lipsește prea personal, jocul, adică)

unul pentru o miecu vreo șase-șapte ani în urmă cineva îmi spunea că răbdarea nu e o virtute care arde ca lumînarea

mi s-a părut nu doar că ”sună” frumos sau că e o idee frumoasă, de reținut, dar am început să și cred; se întîmpla pe cînd  eram ademenită să ies din starea de izolare pe care mi-o impusesem și să aterizez pe diverse rețele de socializare, ajungînd, în cele din urmă, pe wordpress

între timp, răbdarea mai avea oscilațiile ei, dar lumînarea continua să ardă cu  o flacără plăpîndă

[ Na! hai, că am alunecat pe un limbaj de care mă feresc ca de cîinii care mușcă]

și poate că nu întîmplător imaginea sau figura dintr-o frumoasă librărie bucureșteană, Dacia, avea să mă urmărească multă vreme după ce înainte cu două zile ascultasem un fel de prelegere despre Andrė Brėton; uneori am avut senzația că o întîlnesc și aici, în lumea virtuală, mai exact, în blogosferă

alteori am convingerea că m-am înșelat

cît de ademenitoare, cuceritoare, înșelătoare și acaparatoare este blogosfera, am recunosct în ai multe rînduri, de mai multe ori, tot așa cum am recuoscut și recunosc și acum că am avut și am parte de surprize minunate, că am avut dezamăgiri și că am dezamăgit la rîndu-mi, că în unele cazuri am reușit să trec/ trecem linia  de granîță imperceptibilă în real, iar satisfacția a devenit bucurie

eu nu sunt de felul meu o fire rebelă, deși mi-ar fi plăcut ipostaza asta, dar regulile scrise sau nescrise de aici, ori cele impuse de alții nu le-am respectat și nu cred că voi reuși atîta timp cît voi mai sta pe aici

ziua mea nu se măsoară – din păcate, probabil- în  orele petrecute aici,  nu-mi permit nici programul și nici sănătatea

încerc să îmi păstrez blogurile și nu prea găsesc suficiente argumente să o fac în continuare, dar mă încăpăținez să tastez mai mult sau mai puțin satisfăcător pentru mine

așa cum încerc să nu jignesc sau să încomodez vreun blogger, oricîte bloguri și sub oricîte  nume sau/și gravataruri ar apărea

îmi amintesc o frază citită într-o revistă primită pe mail; sper să traduc cît mai corect

 

        ”decît să înjuri întunericul, mai bine aprinzi o lumînare”       lumînare

știu că nu sunt eu cea  mai îndreptățită să ”afirm”/ scriu rîdul care urmează, dar eu cred în ideea cuprinsă în el

sunt mii, zeci de bloggeri, se cunosc sau se intersectează întîmplător, dar poate că fiecare poate să aprindă lumina înspre și/sau către ceilalți

fără animozitate, fără ranchiună și fără patimă

SCUZE !

( totuși, nu mai cred în coincidențele virtuale)

ritualul din note

Prima dată am cîntat-o printre ai mei. Acum, aici, în prima parte, le-a plăcut veselia și bucuria sărbătorilor noastre. Oare cum ne vor înțelege mai departe? Ce vor percepe din întregul suflet al neamului cuprins în notele care se repetă, ca un ritual? vor auzi buciumele peste obcine, vor vedea chiar ritualul unei zile obișnuite, dar și pe cel de la biserică, frumusețea și nuanțele de pe icoane și fresce, vor auzi jelania și vor înțelege dorul? Nu rămîn la dineu; încă mai prind trenul spre casă.

–––––––––––––––––––––––––

pentru etapa a treia a concursului P.A. – George Enescu

(sunt un outsider grăbit să mă am o după amiază puțin liniștită, în fața unei săptămîn cam… ; mulțumesc !)

scrisoare către Măruca

Îmi ești dragă, atît de dragă, încă din clipa în care mi-ai alintat frageda tinerețe cu acel ”copil drag”; îmi esti dragă în eleganța și noblețea numelui tău princiar, iar eu cînt la Palat și îți vînez disperat o privire; îmi ești dragă cu toate capriciile, deși tu ești pentru alții un capriciu; ești în aplauzele care îmi ascund gelozia răvășitoare; ești în fiecare solfegiu al meu; tu și muzica vă cuprindeți una pe alta, iar prin voi,Țara; îți scriu așa și acum, îmi ești dragă; nu există trecut.

–––––––––––––––––––––––-

text pentru concursul de Proză Arhiscurtă -George Enescu

lîngă fileu :)

Îi propusesem/ promisesem/ spusesem  misteriosului vizitator al blogului meu, lui Darius, că  aștept să primesc provocarea fiilmul european vs filmul American

și cum nu are mingea sau racheta pregătite, mă retrag de lîngă fileu

și servesc

sper să nu fie un prim out

Scent of a woman

Parfumo di donna

nu este nicidecum un Al Pacino versus Vittorio Gassman

________

mă grăbesc : începe imediat meciul de fotbal