habar nu am : re-iterare sau update

 

   am obosit

(ianuarie 2013)

de atîta boală

nu sunt atît de puternică pe cît credeam

sau poate că nu mai sunt…

totul mă doare – fiecare mușchi, fiecare fibră, fiecare celulă

nu mă mai întreb dacă celulele tale pe care voiai  cîndva/odinio  ară să  mi le dai m-ar mai putea  ajuta

urîtă e boala

celelalte sau acel altceva par a fi…

dar, oare, cum par?

unde au dispărut?

simt nevoia să mă desfac și să mă recompun într-un fractal

–––––––––––––––––––––––––-

Sunt cîțiva, puțini și totuși, mulți, vreo doi trei care îmi urmăresc constant blogul mic unde ”scriu” și mai rar decît aici…(s-ar cuveni să le mulțumesc frumos)

dacă ar fi nevoie aș putea explica de ce am ales și am adus această…postare… mai veche, de acolo, de pe blogul mic și roșu pe platoșa asta neagră, dar ar fi inutil

se înțelege ușor

–          și de ce nu mai tastez cu greșeli sau fără, nu din lipsă de inspirație – repet, modestia nu e aliatul meu cel mai bun- , nu dintr-un soi de lehamite față de bloggerit, ci pentru că nu pot – –nu am TIMP;  aș vrea să cuprind secunda, clipa în care saă nu mă tem de boală, să nu mai simt sentimentul pe care nu—l doresc ult nimănui, acela al autoizolării cu sprijinul neprecupețit și atît de generos al celorlalți, să nu îmi fie jenă că ceea ce apare pe cele două bloguri cade în derizoriu, cînd nici desuetitudinea nu ar fi de preferat ca o alternativă

Doamna Elena Agachi scrie/spune că blogul este o stare de spirit

de cele mai multe  ori tocmai asta caut -și uneori găsesc sau, mai corect spus, găseam, atunci cînd mă ”așezam” aici

acum încerc să îmi regăseesc prietenii adevărați (or fi existînd și altfel de prieteni ? ) , să caut acei cîțiva medici pe care îi știu dezinteresesați, într-un sistem cu  niște  reguli tot mai greu de înțeles pentru omul obișnuit

cîteodată reușesc ca printre obligații și îndeletniciri … domestice… să mă pot  bucura  de lectura(rea) tot mai  rar în tihnă a unor pagini din cărțile pe care mi le-am dorit (da,vara e mai ușor)

mai greu este de suplinit lipsa radioului stricat cu TV-ul și cu ziare

și totuși, oricît de izolat ai fi sau te-ai simți, actualitatea din jur, adică aceea în care exiști încă în ciuda oricărui fel de refuz unilateral sau reciproc, te ”ajută”, incitindu-te, provocîndu-te să o observi, ba chiar mai mult decît atît

și în real, ca și în virtual, se petrec lucruri aparent normale, doar percepția noastră le amplifică în mod subiectiv (oare așa o fi ?  hmmm, despre adevărul general valabil, nimic nou)

la noi  proiectul despre o nouă lege fundamentală a țării (sau cea actuală modificată după pofte mai mult decît după pricepere și necesitățile vremurilor) se amestecă prin scandaluri de  tot felul, TIFF-ul își face loc ptr cei care nu au avut șansa să fie prezenți la ore tîrzii, iar dacă butonezi la întîmplare, nimerești peste figura unor perrsonaje pe care le credeai  trecute în uitare

tocmai citeam carea scrisă de Carmen Gavrilă,  ”Revolta Orientului”, cînd evenimentele  din Turcia se amplificau alarmant

și peste toate ale mele, gînduri, răni oblojite sau nu, bloguri și stări care merită a fi mai puțin aduse ”în față” chiar dacă o fac, peste toate lucrurile mari sa mici,

îmi revine obsedant în minte replica dată de un fost director al teatrului Nottara (nu, nu Horia Lovinescu), dată unui foarte mare actor

”noi modificăm textul, dar să nu credeți că nu știm că voi jucați subtextul”

 

[FILELE ZILEI au rămas lipite într-un fel ciudat]