MECEFF 2013 cu ratări și bucurii… personale

nu îmi place să scriu despre ratări și nici despre rateuri, însa ediția din anuil acesta a MECEFF_ului eu am cam ratat-o din  multe  și fel

Urite motive de neexilicat (nu doar greu explicabile)

așadar, Țiganii (sloveni) din Shanghai sunt marii învingători; la drept vorbind/scriind, nici nu au prea avut concurenți, doar Oamenii și melcii noștri (eeeiii, aici se poate vorbi de premiile unui  festival la care publicul nu poate fi învinovățit …)

da, dar ca să vezi în primele trei zile filmele din competițire, a trebuit să se renunțe – este și cazul meu- la altele, la cele selectate de către maestrul Radu Gabrea ori/și la cele prezentate în secțiunea filmului german, ca invitat special – ceeea ce a și fost;

și uite-așa, am ratat eu un film  al lui A WAJDA despre care nici nu știam, sau Fabian în rgia luiWolf Gremm, nominallizat, cîndva la Oscar,,

am pierdut Manifestul de la Oberhausen  discuțiile (dezbaterea, poate) despre ceea ce a însemnat și amarcat ceea ce azi se cunoaște sub …genericul… ”Noul film German”

și dacă am pomenit despre discuții sau dezbateri, poate că în edițiile următoare  se vor …programa… la ore accesibile mai multor sectatori –nu neapărat cinefili avizați- și într-un cadru mai larg, mai deschis, fără acea etichetă afișată cu cerneală incoloră : PRIVAT (cum este cazul de trei ani Simpozionului de la CDIRomgaz)

cu greu îmi pot ierta ratarea în întregime a ultimei zile de Festival, iar regretul că nu am reușit să văd celălalt film al lui Wim Wenders, ”Aripile Dorinței” și nici Hannah Arendt, o femeie, o personalitate care m-a incitat de cînd am auzit despre ea; dar știu că pînă voi reuși să văd povestea lui Rosenemil, scrisă de G Herman și repovestită prin imagini de către Radu Gabrea

și acum, la sfîrșit cu ce rămîn? cu cele cîteva filme din competiție, cu unul din afara competiției și cu încă două asupra cărora voi reveni, probabil, re-povestindu-le pentru mine însămi: Klimt (pe car îl știam, dar picăturile lui de aur peste sufletul feminin fac bine oricînd) și acea ciudată Enigmă a lui Kaspar Hauser, film regizat de W Herzog

peste cîteva zile ”evadez” de aici, dar la întoarecere –tot aici- voi deschide un album cu reproduceri după G Klimt, urmărit fiindu-mi gîndul de muzica celor de la Madredeus, ori de  cuvintele de la începutul poveștii lui Kaspar Hauser:  ”nu auziți urletul îngrozitorce vã împresoarã de peste tot ? acel urlet pe care oamenii îl numesc ‚tãcere’ ?

o frază de final?

să fie o a patra ediție mai inspirat organizată ca program și locații,

dar tot plină de surprize  frumoase !

 

firescul unei povești lusitane

despre Poveste din Lisabona (Lisbon Story), filmul lui Wim Wenders, auzisem  mai demult, încă  din secolul trecut,   plănuisem de cîteva ori să îl vedem la Cinema, însă nu a fost să fie…

cînd l-am zărit pe programul Festivalului,  am ”decis” ca acum să nu-l ratez; dacă aș fi citit doar … prezentarea… din caietul program al al Meceff-ului, prob il că aș fi ales altceva, dar , cum în acei ani, cînd filmul rula în București, eu încă nu mă îndepărtasem prea tare de filmul bun și încă îmi era familiară o anumită lume în care se discuta în cocunoștiință de cauză (cum se spune), am mers foarte …motivată… și curioasă, ca de obicei, la filmul cu o poveste din sau despre Lisabona (aveam să aflu cum și ce anume)

și dincolo de povestea căutării și a regăsirii de către inginerul de sunet Phillip Winter, a   prietenului său,  regizorul Friederich Monroe, rămîne firescul

firescul figurii lui Winter care recunoaște că este european, mai precis german, care trăiește și lucrează pentru moment în Portugalia, lejeritatea cu care își poată și se eliberază de ghipsul de pe un picior, mirarea de o clipă cînd descoperă camera de filmat, veche, cu manivelă, plăcerea grijulie cu care se uită pe imaginile alb-negru, lăsate de prietenul său plecat nu se știe unde, zîmbetul din privire atunci cînd se hotărește să creeze coloana sonoră, plimbîndu-si cu o naturalețe, altundeva și altfel greu de imaginat, ciudatul reportefon pentru a înregistra vocile sstrăzii, ale orașului găsit în imaginile lui Monroe și redescoperite în felul său, de către sine împreună cu oamenii de acolo, care-i devin apropiați

și odată cu el, cunoaștem și noi acel oraș, Lisabona, cu străzi înguste, cu zidurile scorojite ale caselor cu ferestre deschise și perdele mai mult sau mai putin aranjate, curți și grădini în care se zăresc flori și rufe întinse la uscat, copii care se joacă și par a cunoaște toată mișcarea de acolo, tramvaie hodorogite, care înaintează greoi, calmul și resemnarea de pe fețele aspre ale oamenilor

firescul împrejurării în care se întîlnește cu acel Nimeni  al lui Fernando Pessoa, cu revelația desprinsă sau cuprinsă în Scrisoarea către Corinteni, citită acum în portugheză, că omul nu ar fi nimic, doar o fantasmă, dacă nu ar avea dragosteA

firesc pare a fi acolo și să auzi ritmurile și cuvintele Alfamei, cîntate de Madredeus; se prea poate, dar pentru mine rămîne o bucurie tulburătoare, răvășitoare

firesc este și felul în care vorbesc oamenii în acest film, după locul și țara în care se află, cea mai mare a filmului se vorbește în portugheză –melodioasă limbă!- iar spre final, cînd cei doi prieteni se regăsesc, vorbesc, la fel de normal, în germană

o pasăre, o biserică, un copac, o barcă, un copil, o mașină veche, o femeie tînără, o perecge de ochi negri, buze frumoase, o strîngere de mînă, un salut, un cîntec și o privire plină de dragoste și respect aupra sau peste un oraș

aceasta este povestea frească pe care eu am aflat-o despre LISABONA

––––––––––––-

despre altele   , văzute deja sau încă nu, mai tîrziu, dacă voi avea chef și timp

(tastat aseară, tîrziu, postat, acum, în mare grabă, etichetele și eventualele coretcuri, mai înspre noapte)

poezia verii – nicicînd uitată

l-am descoperit în anii de stagiatură, cînd am ajuns aici, în acest oraș, printr-o carte cumpărată dintr-o   librărie frumos  organizată, cu un personal instruit, cultivat și politticos, o librărie care acum nu mai există

am fost surprinsă, incîntată,  am aflat că este din părțile locului, iar peste cîtevaa săptămîni aveamsă primesc prin intermediul unei cunoștiințe, despre care nu știam că este nepoata Domniei Sale, un volum cu autograf

peste ani, doar marele cărturar Mircea Ivănescu mai pomenea despre poetul care se

simțea ”bătut de toate semnele”

îîntr-un burg animat săptămînal de evenimente de tot felul, lăudabile, de altfel,

Horia Lupu pare pe nedrept uitat

volumul primit are titlul Marginea Verii și – find vară- voi aduce pe piatra asta neagră o lummmină calmă și duioasă revărsată din versurile sale

JOC SACRU

 

Ființa cuvintelor

amarrul meu joc.

Scutul, temeinic–

strania lor liniște

 

(din volumul Marginea Verii, editura Dacia, 1983)

rondul de noapte în mall

La redeschiderea după aproape un deceniu , cît timp au durat lucrările de renovare, celebrull Muzeu Rijksmuseum au avut o idee năstrușnică, pe cît de originală, pe atît de incitantă si provocatoare de impresii și discuții

ideea este generoasă : ”să aducem arta către oameni și apoi, sperăm că vor veni tot  mai mulțipentru a vedea mai multe la muzeu”

au ales personajele din vestitul  tablou al lui Rembrandt –– Rondul de Noapte: Compania Căpitanului Frans Banning Cocq și le-au adus de pe pînza pictată î ulei în    aglomeratția unui mall din Breda; reacția sau reacțiile celor de acolo se pt vedea în videoclip   🙂

compatrioții de peste timp ai lui Harmenzoon Van Rijn – publicul de acum, aflat în inedita locație- par a fi mai îngăduitori și chiar încîntați, în comparație cu cei contemporani dintr-un an nefast pentru cel care cunoscuse și simțise din plin gustul gloriei și al dragostei împărtășite, dar care avea să piardă totul;

consilierul municipal Căpitanul Frans Banning Cocq , căpitan al gărzii civile, împreună cu cei cincisprezece archebuzieri ai săi/ din compania sa, nu mai par atît de scandalizați

nici de învălmășeala în care sunt ”cuprinși”, nici de anturajul pitoresc și considerat altădată nedemn pentru rangul și demnitatea lor, iar lumina uriașei incinte este aceeași în oricare moment al zilei, chiar dacă nu este neeevoie să se șteargă colbul cu raze infraroșii pentru a fi mîngîiați de lumina aceea aparte de la asfințitul soarelui (oare  ei nu știau că tocmai lumina aceea care la Rembrandt maestrul pe care l-au plătit consistent pentru a-i picta, da, llumina aceea, plină de  spiritualitate, care cade peste stofe, podoabe, armuri, bijuterii și peste chipuri le conferă o bucurie lăuntrică ?…)

după acrobațiile prin aer sau printre cei prtezenți, mai mult sau mai puțin ocazional, de toate vîrstele, acolo, călare sau alergînd  cu arma sa pe jos, nestinghiriți de găina care a scăpat de la brîul unei tinere femei care nu ar prea aveea ce căuta pe lîngă figurile lor solemne, par a fi atinși de sunetele și de cuvintele melodiei ce se aude de peste tot, se adună în acel cadru solemn, dar cu detaliile date și lăsate de către pictor;

și iată cum tabloul a ajuns din muzeu în mijlocjul mulțimii, spre surpriza multora sau a unora care, poate, nu vor avea nevoie de o noapte amuzeelor pentru a redescoperi și alte … personaje

rembrandt_rondul-de-noapte-1642

în ceea ce mă privește, eu nu mi-o pot închipui pe Saskia pe scările rulante, nici pe Faust căutînd cu privirea formulele de  pe un hexagon știut doar de el, pe pereții cu cu material modern, iar pe David ori pe Iov nu-i caut lîngă o vitrină sau vreun stand, nici pe Betsabeea la un raion de haine;

mă urc într-un mijloc de transport, aleg în minte un mall ștut de  către mine și odată ajunsă acolo, voi comanda un suc de piersici și mă voi uita cu o seninătate demult pierdută la bucuria (celor din) jur

de după o reclamă zăresc  expresia mirată, dar stăpînită a unui tînăr în plină glorie

”DA! BUCURAȚI-VĂ pînă la capăt.”

🙂

habar nu am : re-iterare sau update

 

   am obosit

(ianuarie 2013)

de atîta boală

nu sunt atît de puternică pe cît credeam

sau poate că nu mai sunt…

totul mă doare – fiecare mușchi, fiecare fibră, fiecare celulă

nu mă mai întreb dacă celulele tale pe care voiai  cîndva/odinio  ară să  mi le dai m-ar mai putea  ajuta

urîtă e boala

celelalte sau acel altceva par a fi…

dar, oare, cum par?

unde au dispărut?

flower-fractal-art-1920x1200

simt nevoia să mă desfac și să mă recompun într-un fractal

–––––––––––––––––––––––––-

Sunt cîțiva, puțini și totuși, mulți, vreo doi trei care îmi urmăresc constant blogul mic unde ”scriu” și mai rar decît aici…(s-ar cuveni să le mulțumesc frumos)

dacă ar fi nevoie aș putea explica de ce am ales și am adus această…postare… mai veche, de acolo, de pe blogul mic și roșu pe platoșa asta neagră, dar ar fi inutil

se înțelege ușor

–          și de ce nu mai tastez cu greșeli sau fără, nu din lipsă de inspirație – repet, modestia nu e aliatul meu cel mai bun- , nu dintr-un soi de lehamite față de bloggerit, ci pentru că nu pot – –nu am TIMP;  aș vrea să cuprind secunda, clipa în care saă nu mă tem de boală, să nu mai simt sentimentul pe care nu—l doresc ult nimănui, acela al autoizolării cu sprijinul neprecupețit și atît de generos al celorlalți, să nu îmi fie jenă că ceea ce apare pe cele două bloguri cade în derizoriu, cînd nici desuetitudinea nu ar fi de preferat ca o alternativă

Doamna Elena Agachi scrie/spune că blogul este o stare de spirit

de cele mai multe  ori tocmai asta caut -și uneori găsesc sau, mai corect spus, găseam, atunci cînd mă ”așezam” aici

acum încerc să îmi regăseesc prietenii adevărați (or fi existînd și altfel de prieteni ? ) , să caut acei cîțiva medici pe care îi știu dezinteresesați, într-un sistem cu  niște  reguli tot mai greu de înțeles pentru omul obișnuit

cîteodată reușesc ca printre obligații și îndeletniciri … domestice… să mă pot  bucura  de lectura(rea) tot mai  rar în tihnă a unor pagini din cărțile pe care mi le-am dorit (da,vara e mai ușor)

mai greu este de suplinit lipsa radioului stricat cu TV-ul și cu ziare

și totuși, oricît de izolat ai fi sau te-ai simți, actualitatea din jur, adică aceea în care exiști încă în ciuda oricărui fel de refuz unilateral sau reciproc, te ”ajută”, incitindu-te, provocîndu-te să o observi, ba chiar mai mult decît atît

și în real, ca și în virtual, se petrec lucruri aparent normale, doar percepția noastră le amplifică în mod subiectiv (oare așa o fi ?  hmmm, despre adevărul general valabil, nimic nou)

la noi  proiectul despre o nouă lege fundamentală a țării (sau cea actuală modificată după pofte mai mult decît după pricepere și necesitățile vremurilor) se amestecă prin scandaluri de  tot felul, TIFF-ul își face loc ptr cei care nu au avut șansa să fie prezenți la ore tîrzii, iar dacă butonezi la întîmplare, nimerești peste figura unor perrsonaje pe care le credeai  trecute în uitare

tocmai citeam carea scrisă de Carmen Gavrilă,  ”Revolta Orientului”, cînd evenimentele  din Turcia se amplificau alarmant

și peste toate ale mele, gînduri, răni oblojite sau nu, bloguri și stări care merită a fi mai puțin aduse ”în față” chiar dacă o fac, peste toate lucrurile mari sa mici,

îmi revine obsedant în minte replica dată de un fost director al teatrului Nottara (nu, nu Horia Lovinescu), dată unui foarte mare actor

noi modificăm textul, dar să nu credeți că nu știm că voi jucați subtextul”

 

[FILELE ZILEI au rămas lipite într-un fel ciudat]