O Javră de VIAŢĂ

Aţi crezut că eu nu ştiu să glumesc, dar Vă asigur, că atunci cînd ma simt bine, rîd sănătos, chiar;
Şi încep – uneori chiar de dimineaţă, uităndu-mă la bărbaţii de pe ceaşca mea mare de şi cu cafea, întrebîndu-mă pe care să il prefer-aleg în ziua respectivă [am nevoie de variaţie şi eu, ca fiecare, de…]
Am scris o dată lista aceea cu bărbatul asemănat trenului, nu o mai repet;
Uneori mă trezesc plictisită şi cam aşa risc să rămîn toată ziua; merg agale , mă frec şi mă las atinsă de haine, cînd, deodată, aud în spate un lătrat, care seamănă cu al lui Pongo…. , ma uit si nu e el, e o javră de VIAŢĂ care latră aiurea si fară incetare, pricep că latră la mine : mă aplec să iau un băţ de jos ca să mă apăr, cănd să ridic ‘arma’ asupra javrei, imi dau seama că am îm mînă ceva ce seamănă cu bastonul lui Chrallot şi las jivina , precum am învăţat de la cel care m-a învăţat să împac admiraţia cu ura (Suchianu dixit!!!), las, aşadar jivina să îmi deşire paltonul, , să îşi satisfacă pofta sau dorinţa, doar eu sunt a ei, nu-i aşa ?
Simt că mă prinde de fund, mă întorc încet, şi încep să îi mîngîi cu blîndeţe la rîndul meu, fesele; ca răspuns , aud un zgomot şi simt un miros, închid ochii, astup, nasul şi urechile, iar în clipa următoare, cînd ii dechid simt aroma unui boboc de trandafir; zîmbesc, vreau să îl iau între palme, dar mă pomenesc cu acel ROSEBAUD al copilăriei închise pentru totdeauna sub un glob de cristal…..

VĂ RESPECT Şi VĂ DORESC SĂRBĂTORI ADEVĂRATE !

loc pentru urecheat, pentru apostrofat și pentru orice

aici și acum las comentariile –eventuale, cele care cu probabilitate maximă nu vor exista- deschise

orice gînd  ați avea, orice reproș mi-ați aduce, orice injurii ați scăpa

la întoarcere m-aș recunoaște în oricare dintre cele două  ipostaze

iată!

și totuși ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nu e important pentru mine dacă mă voi întoarce din acel loc, ci cum mă voi regăsi

de mult timp scriu pe blog  mai mult sau doar pentru mine, iar dacă se întîmplă să citească și alții, e bine și așa

dar,

însă,

totuși

aș vrea să evadez o clipă din acel loc, să fiu reporter  de război pe timp de pace și să trimit cuiva cel mai neobișnuit mesaj banal

și – cine știe ?- poiate că la o nouă reîncercare voi reuși o reformulare mai bună pentru ceea ce a am scris cîndva

pînă atunci, rămîne așa cum apare mai sus:

la ei ca și aiurea

Politicianul

Tu ești un bănuț 

Devenit strălucitor prin frecarea între degete
De aceea, incet
Ți s-a decolorat chipul
Dar cînd te faci subțire ca o foaie de hîrtie
Tu cauți
Pe uliță direcția vîntului
După care în gramadă de foi de hîrtie
îți inmultești chipul de două ori

-Qian Zhengzhen-
(poet de origine taiwaneză, doctor în literatura comparata la Universitatea din Texas, S.U.A și profesor de literatură și limbi străine )

timp și spațiu

PHOTOGRAPH OF THE GREAT WALL OF CHINA IN 1907

a prinde din legende mînerele vîntului
a privi din gura sticlelor dansul vîntului
a vedea zborul norilor
de pe pămîntul acoperit cu ace de pin
pietrele resping mușchii
se prefac în praf
stîncile ascuțite ale munților se despart de aceasta
lume pămaîntească

( versuri de Qian Zhengzhen – Timp
traduse de Dusan Baiski)

blogosfera crede în lacrimi ?

in această seara/ adică seara care tocmai trecut ar fi trebuit – așa îmi propusesem – să explic  nu pe blog (!) de ce mi-a plăcut ecranizarea romanului Copiii din Arbat scris de Anatoli Rîbakov mai mult decît cartea;

    fereastra browserului mi-a ”semnalat” că pe unul dintre cele cîteva bloguri pe care le urmăresc cînd  și cum reușesc… , a apărut o nouă postare
 am dat click grăbit, hotărîtă să citesc mai tîrziu, eventual a doua zi, dar ceva mă nedumirea, era ceva ce parcă mai citisem la Flavius, și uitîndu-mă la dată, am înțeles : era o postare mai veche, am recitit-o și ca și ieri, pe un alt blog la care țin nu am rezistat ispitei jocului cu un ”dar involuntar”, astfel încît m-am pomenit că tastez ceea ce am lăsat acolo, pe Genunchiul Lumii, năpădită și copleșită de amintiri
        și nu, nu mă rușinez să recunosc că șși de data aceasta am lăsat comm-ul meu necorectat, dar de data aceasta din cauza lacrimilor
        bucuria  și tristețea unor amintiri dureroase – nu au rămas acolo pentru că, de fapt, le aveam și le am cu mine și în mine, doar că nu voiam să le … exprim… mai ”deschis”
           cum eram și eu și prietenii mei de atunci, în acele vremuri, nu mai repet aici
            dar pe atunci eu aveam o poftă și o nevoie de a scrie care mă ajutau să uit de problemele cotidiene care macină încet și sigur,  în orice caz, treceam mai ușor peste și pe lîngă ele
               pe atunci răspundeam politicos rîndurilor lăsate de căătre alții, citeam mai multe      bloguri și îmi plăceau lepșele,
                   pe atunci nu existau LIKE-urile care să te ajute să lași nu doar semn  de trecere pe unde se ajunge sau trebuie să se ajungă
                  pe atunci nu îmi neglijam prietenii reali ajunși în virtual și viceversa
                   pe atunci nu era nevoie să răspund la commentarii care fac timitere la alte bloguri decît al meu, ceea ce mărturiseswc că nu îmi place (răspunsul promis despre Simone de Beauvoir va veni curînd, nu e nevoie de timp pt gîndire, în parte deja am raspuns…, ci de locul și momentul potrivit)
                     pe atunci  mă ”ciocneam” spontan și frumos cu Paul Gabor pe care îl toooot strig – și știu că mă aude!- cînd se întîmplă să nimeresc pe cîte un blog de pe care plec cu nevoia acută de a căuta unul dintre cele cîteva preferate de mine ( nu Vă mirați că le citesc nelogată…)
                      pe atunci îmi plăceau multe de prin blogolumea blogosferei, acum îmi displac din ce în ce mai multe
                        pe atunci nu mă irita și nici nu mă îndispunea o anume familiaritate, dar niciodată nu  mi-a plăcut acel apelativ ”draga mea”, scăpat cu o superioritate prostească din vîrful buzelor
                și totuși, îmi păstrez blogurile, chiar dacă am înțeles de pe un blog înțelept beneficiile comentariilor închise
                 scriam cîndva, undeva pe aici despre nevoia de  virtual
                   iar eu nu cred că voi reuși să ignor  ușor chemarea, ademenirea sa
                   iar acum va trebui să mă întorc în Arbat, iar de acolo mai departe, tare departe, dar și acolo ca și aici , în blogolumea cu care ne-a obișnuit Flavius, se simte și se scrie despre viață și dragoste, despre veselie și tristețe, despre adevăr și minciună, despre demnitate și umilință, despre jocurile puterii și capriciile destinului
   aici, acum nu deschid romanul, ci aleg cîteva versuri ale lui Bulat Okudjava
ai tăi trecători au  o viață mărunță
au treburi, aleargă şi tropăie-n drum.
Arbat! Ah, Arbat, tu credinţa mea sfîntă
sub mine aşterne-ţi al tău caldarîm.
              -Cîntec despre ARBAT-
 

impasul unui dar

cel mai mare dar

găsită, absolut întîmplător, pe net (așa lași să se-țneleagă) – ai fi putut să o traduci și să fie ca și cum ai fi scris-o tu însuți

aș fi zîmbit la fel, aș fi citit-o tot de două ori, impasul răspunsului ar fi fost același:

îngijorările mele sunt prea mari și tare urîte ca să te împovărez cu ele, iar posibilele mele preocupări au devenit atît de mărunte, încît mă  jenez eu însămi

la ce ți-ar folosi –oare ?-… atenția… din partea mea (nu ”atenția mea”) tocmai  ție, care ești copleșit de interesul față de tine, încît aproape că îți este teamă să nu rămîi epuizat sub această avalanșă, destul de obișnuită, dealtfel

obosiți de atîta seriozitate, reluăm un joc preferat și ne’ntrecem în vorbele altora despre dragoste: tu cu simboliștii tăi, eu, cu avangardiștii mei, preferaților tăi antici eu le aduc și ofer fără ostentație, ci cu fireasca provocare, postmodernismul, îi împăcăm cu ușurință pe clasici cu romanticii împrăștiați cu o măiestrie iremediabilă peste și prin  vremuri, mai lăsăm  neglijent  cîteva linii graffiti pe Concertul lui Giorgione, ducem în surdină aria Luciei lui Donizetti cu acel  I hate that I love you so al Rihannei, nu mai închidem telefonul mobil și ncic nu mai stingem țigara pe jumătate consumată la finalul  din Love Story, ci sfidăm acest mohorît și înciudat April, mergînd pe o terasă să bem un Capuccino după de am văzut To Rome with Love al lui Woody Allen, amestecăm fotografii alb-negru ori sapia cu cele găsite prin ultimele topuri, nu deschidem ziare cu știrile actualizate ale zilei, ne batem pentru ultimul puzzle online

și uite-așa ne amuzăm pînă obosim de-a binelea, mirindu-ne cît de grozavi am descoperit că suntem (ceea ce nu mai știam și nici nu mai bănuiam)

timp ?! – nu mi-a rămas prea  mult, dar este singurul lucru, singurul bun pe care îl am pentru a-l împărtăși cu tine, dar de asta tu nu mai nevoie

timpul meu este grija ca din prea multă atenție bucățele cu care este lipit acel cuvînt să se desprindă, iar acesta să alunece dincolo de orice genitiv, căutînd zadarnic o asimptotă.

o halucinație care mi-a plăcut

Halucinatie

         de  Ionel Zeana

Tii! Ce frig, ce foame mi-i!

Ca un darnic vistier,

Noaptea a spuzit pe cer

Zloti in roiuri brumarii.

Printre negrele zabrele,

Din nemarginire, stele

Ma masoara ca apasii

Si-si scufunda-n haos pasii…

Luna rumena ca chifla,

Imi tot da mereu cu tifla

Si-mi arunca – ah, nebuna!

Cate un crampei de stea

Nu mai mare ca aluna,

Pentru toata foamea mea.

Oare astfel crede ea

Ca mi-o poate alina?

Cum pluteste coapta-n aburi,

Tot inghit in sec saliva

Izvorand ca apa-n jgheaburi

Din faptura-mi costeliva.

De te-as prinde, mare ciuma,

Te-as musca de nasul carn

Si in cui am sa te-atarn,

Sa te lecuiesti de gluma.

Dati-mi pietre, mai, si huma,

Sa le rod si sa le ling,

Poate-oi reusi sa-mi sting

Foamea care ma sugruma!

Parca merg descult prin brume…

Cine urla, mai vecine,

Ca o fiara-n cusca, cine

Scoate racnete si spume?

Ptiu! Mormantul tau de lume!

eterna fascinație

Gregory_Peck

rămasă, căutată și de fiecare dată  regăsită

de către noi amîndouă, împreună – prietena mea specială, adică Speciala mea– ori de către fiecare în parte, nu neapărat într-o Fermă, departe de bătaia tunurilor pe valurile unor vremuri, învolburate,  unde nu se ucide nici un pui de căprioară și nici nu se întrerupe cîntecul unei păsări cîntătoare, nu încercăm să topim zăpezile de pe Kilimandjaro sub un anume duel sub soare, nici nu vrem să ne îmbogățim cu o bacnotă de lire sterline, ascunsă, probabil într-un arabesc,

ci vom rămîne pe tocurile pironite în marmura mozaicată, cu speranța firavă printre coloanele unei săli prea mari și prea reci pentru gînul nostru ascuns, de care privirile noastre că(u)tînd  acoperișul înalt care parcă voia să ne strivească de tot, sufletele, nu se rușinează cîtuși de puțin

     „This is very unusual I’ve never been alone with a man before, even with my dress .. With my dress off, it’s most unusual.” –

( I D Suchianu scria cîndva despre el că este unul dintre puținii care amintesc de Garry Cooper; astăzi, oare cine seamănă cu el ???….)

[iar voi, cei dragi mie, pe care generozotatea ei

și mai specială, mi V-a adus aproape de sufletul meu, nu mă certați prea aspru: Jezebel își va găsi locul pe celălalt blog, într-o altă clipă de răgaz]