clivaje

                  O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

cam demult nu  m-a mai atins atît de dur/eros abandonul bacovian între normal și ispite

dar dacă va fi un alt normal, voi păstra ispitele de acum

*

nu am ”asociat” niciodată, pînă acum primăvara sau cel puțin începutul ei cu suprarealismul, alta era perioada din an cînd sunt sau eram bîntuită, căutîndu-l eu însămi

într-una din săptămînile care  părea a fi printre ultimele ale unei ierni care se încăpățînează să mă chinuie pînă obosim defintiv amîndouă, dar nu împreună, într-o astfel de săptămînă am găsit-o cu bucurie, cu surpriză și cu o curiozitate firească pe Nadja lui André Breton; am încercat să o cunosc, m-am apropiat destul de …atent …,  dar la glasul acelei santinele cu întrebările care îmi redimensionau realul, am pus cartea deoparte, pentru mai tîrziu, cînd răspunsul, cu siguranță nu va veni, va fi mai ușor de acceptat : ”întreaga lumede dincolo se află în această viață,? nu vă aud . cine-i acolo? sunt doar eu singur? sunt eu însămi?”

 

*

pe lîngă problemele personale sau generale, ori, mă rog, globale și care rămîn la fel de apăsătoare, oricît de mare sau mică ar părea suprafața pe care ele o cuprind sau chiar o stăpînesc/copleșesc, a existat intersesul sau indiferența față de alegerea unui nou Papă; vestea am aflat-o la un buletin de știri, la radio, apoi am deschis televizorul, nu știu exact ce reacție am avut cînd am auzit ce nume are, dar  un amic, aflat în vizită, mi-a spus: tocmai de aceea îți doresc să nu fii dezamăgită, iar atunci am răspuns simplu – după privire și primele gesturi ale mîinilor pare bun și apropiat de ceea ce  vrea să fie; am urmărit sporadic, cu ….neutralitatea … unui creștin ortodox, reacțiile care au urmat: pe lîngă bucuria și entuziasmul unora, analiza și explicațiile privind mai mult implicațiile geo-politice și sociale decît cele religioase,  au apărut și dezvăluiri despre apartanența Cardinalului Jorge Mario Bergoglio la organizații mai mult sau mai puțin oculte, despre presupusa sa colaborare tacită cu dictatura militare a generalului Videla; văzîndu-l, atît cît am reușit să prind la tv sau pe net imagini de la slujba din Piața San Pietro, deocamdată, eu mi-l închipui pe cardinalului Jorge Mario Bergoglio citind sau spunînd în orele  petrecute în afara zidurilor de rugăciune (de parcă ruga trebuie spusă/ simțită doar într-un anume spațiu…) nu Psalmul 140,  ci fragmente din Cartea de nisip –  oare Captivul ? – a lui Borges, în timp ce bea un ceai  maté și admiră florile de pe terasa lui Julio Cortazar

*

        am văzut-o mai întîi într-o fotografie alb-negru dintr-o revistă, apoi la televizor în piese de teatru și acum îmi dau seama că erau/au rămas  foarte puține; în film, am văzut-o, alături de Liviu Ciulei, tot la televizor, pe Sonia o așteptam de mult timp, cam de prin clasa a șaptea, cînd citisem Străinul, dar depășisem vîrssta sa, a personajului, cînd am reușit să  văd filmul lui Mihai Iacob; am avut norocul să o văd aevea, pe scenă și să descopăr personaje atît de diferite unele de altele, dar toate și fiecare în parte(-i) avînd acea distincție proprie ființei sale (tatăl meu spunea că nu este o femeie frumoasă, ci este o femeie distinsă) : am recunoscut-o atît de ușor în Margot din Dimineața pierdută,

am cunoscut-o în năpăstuita Milordino, în acel hotar dintre basm si realitate, a lui Pirandello, am auzit-o spunînd de sub clopotul lui Sartre că se moare ori prea devreme, ori  prea tîrziu, într-unul din cele mai ”asortate” spectacole  -precum personajele- a lui Mihai Mănuțiu, într-un trio care cu greu va putea fi re-închipuit/reîncercat: alături de Mirela Gorea și Marcel Iureș, neștiind că după Maria Voinițkaia din Unchiul Vanea a trebuit să mă mulțumesc doar cu imaginea de pe  celuloid sau cu puținele interviuri ale sale pe care le găseam…;

distincție și discreție – cred că prin asta și-a dorit să fie și să …impună…; distincția –a reușit, discreția, doar în parte și nu din vina sa, ci pentru  că așa ceva nu este ”firesc”, nu se poate în lumea pe care a ales-o; iar dacă click-ul din butonul camerei foto sau video, ori cel al tastaturii nu pot fi oprite, se cuvine s-ar cuveni a fi strunite întru respectarea adevărului

 

*

      am auzit povestindu-se printre ai mei despre o emisiune ce se difuza Duminica la televizor în perioada copilăriei mele, emisiune pe care îmi era imposibil să o știu, să o văd – duminica eram cu trupa  la cinema si la cofetărie; din cîte îmi amintesc din cele povetite și auzite, două ediții au avut rating mare (nu cred că pe atunci se vîna așa ceva) : una i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana și Prof. Ștrefan Milcu, cealaltă, pe Irina Petrescu și Prof. Grigore Moisil

acum eu mi-aș dori să o aud pe Irina Petrescu spunînd o poezie de-a Anei Blandiana, mai ales că ieri Cineva a pus un fir de iarbă să crească in colţul ştiut al grădinii

*

           altceva?  astăzi oare ce se mai desprinde ca o lamă subțire? am obosit de instalații stricate, de lucruri căzute, de bugete proprii re-recalculate, de teama că au diispărut celelate anotimpuri

           și decît să ascult Antiprimăvara –cîndva îmi plăcea pentru că nu simțeam rănindu-mă cu adevărat -mai bine curăț morcovi uitîndu-mă la … habar nu am la ce privesc

greșit-am oare ?

micul coșar

locul unde am sprijinit scara ca să mă odihnesc nițel ?

mi se spune micul coșar și cred că ar fi trebuit să ajung pe un blog mai mic (ca titlu, cel puțin…)

aici e  prea greu de făcut curățenie, e negru aproape peste tot, iar durerea, tristețea, deznădejdea și năduful scăpat cîteodată cu ocară eu nu mă pricep să le oblojesc

pe celălalt ar fi mai simplu și de zăbovit că sunt poze mai mult sau mai puțin reușite sau frumoase (nu știu cum se spune corect pentru că eu nu mă pricep  la artă – văd și dacă îmi place mă simt bine pe moment, dacă nu, trec mai departe, fără a da cu pămătuful meu) și cîntece vechi, niște vechituri de pe vremea străbunicii, dar acolo se poate respira mai bine, parcă…

aici, colbul s-a așezat mai mult pe texte nepublicate și păstrate ca ciorne ori ca ”private” (habar nu am ce-i cu forma asta de privatizare, eu mi-s singurul patron și salariat și nu mă plîng deloc, îmi este chiar bine)

acolo, mai sus, scrie că o să fie altfel decît pînă acum, dar nu se simte nici o schimbare în bine, dimpotrivă, fotografii si vorbe lăsate într-un fel de  orînduială greu de priceput, cîte un of sau o jelanie care, oricît or fi ele de adevărate, nu au leac și nici doftor să le vadă

așa că m-am hotărît să dau olecacă  pe aici cu uneltele mele, poate, poate se va scrie și cîteva rînduri despre treburi mai serioase (am coborît cu scărița pînă mai jos, pe la începuturi, cînd parcă era altfel și altceva)

dar nu cred că va apărea curînd sau destul de repede  vreo schimbare față de ceea ce  este acum, cu toate că vine primăvara

ei, vedeți –cine să vadă? ăia sau Cei care trec/eau pe aici? pe unde am mai umblat eu am înțeles că ești citit și vizitat și chiar și lăudat dacă faci tu la rîndul tău asta, un fel de reciprocitate cum ar veni, că eu la școli nu  am apucat să merg ca să  șttiu cum e cu chestia aia de-i zice feedback, sunt liste cu nume, de unde se întîmplă să apari dar să și dispari într-un ceas, ori să aluneci din vîrf pe la subsol, așa că eu cred că se poate și fără, dar nu te alegi cu vreun cent – păi da, mă învîrt fără rost, ca și gîndurile de pe placa asta neagră ce seamănă mai mult a platoșă și uit ce vreau să zic

ziceam și zic și io ceea ce simt și alții, că uite – vine primăvara

acum ați înțeles de ce eu, micul coșar, sunt vesel ?

      (dar numai eu….) 

am fost rugat să las postarea de mai jos să apară prima, dar  în ungherele bloggeritului cu editări, setări, actualizări, eu nu cotrobăiesc, nu din teama că mătura mea ar fi cam aspră, dar…)

m-ai învins, tîrg nenorocit!

sau trebuia să scriu sau să te recunosc ca oraș sau vechi burg, ceea ce  pe drept ești?

nu ne-am împăcat prea bine niciodată, încă de pe la începutrile mele pe aici ți-am simțit ostilitatea

senzația de …disconfort… o puneam pe seama climei, deși pe atunci chiar nu mă durea nimic

veneam dintr-o lume puțin  mai mare în care  regăsisem ușor valorile unei  lumi mai mici,  unde am copilărit și am crescut frumos, uneori spre mirarea unora din lumea mare a celor două mari orașe dragi mie

aici, m-am izbit de alte criterii, alte concepte și principii  …primordiale…, justificate, într-o bună măsură, prin natura situației în care mă aflam – eram deja om al muncii, cu obligații și dreptturi, dar și cu banii proprii cîștigați din muncă

a fost destul de ușor atunci slalomul printre prejudecățile, reacțiile vizibile sau cu neîndemînare ascunse, bună-voință ori respingere aproape violentă, acceptare civică ori mirare adeseori stupidă pentru aspecrte, interese, preocupări absolut normale

nu mi-a fost greu, aveam anii aceia frumoși,pe care îi triam intens, nu mă simțeam singură deși eu rămăsesem întinsă pe străzile de pe lingă Național și Romană, așa s-a nimerit să fie, unde mă întorceam de cîte ori voiam, pentru că nu plecasem cu adevărat niciodată de acolo

apoi, încet-încet am cunoscut oameni minunați, de vîrste și profesii diferite, dar cu care reușeam să comunic fie și numai din priviri și nu cred că hazardul, întîmplarea a făcut ca unii dintre ei aveau să-mi fie și mi-au răams aproape în clipele cele mai grele de mai tîrziu (de mai aproape de această perioadă ingratîă care pare să nu aibe sfîrșit) în ciuda timpului și a distanțelor (nu scriu ”spațiu” !)

am întîlnit și indivizi (ar trebui să fiu mai atentă la substantive și la adjective !!!) care  au știut sau au avut pur și simplu șansa să valorifice oprtunitățiile libertății nu doar de exprimare și și-au creat în multe cazuri pe merit o carieră frumoasă, chiar dacă unii mai ced și acum că ei au descoperit presa locală, ori că au fost primii care au intrat într-un amfiteatru de filozofie sau într=o sală de film sau teatru comentat, sau au avut bucuria de a cunoaște aevea actori și artiști, istorici si scriitori

știam că nu e loc pentru mine aici, simteam ostilitaea, în ciuda momentelor bune și a oamenilor care au reușit pentru că au vrut să mă cunoască,  dar cînd am hotărît să plec, a apărut … conjunctura urîtă, nu doar nefavorabilă, apoi m-am resemnat că trebuie să îmi ”ispășesc” greșelile nu multe dar imposibil de ignorat sau de pus pe orice fel de margine

am încercat să rezist și în condițiile în care boala – neglijată cam prea mult- s-a agravat, iar drumurile mele se  micșorau ca număr și distanță, vizuitele se răreau, telefoanele se auzeau tot mai rar, ușile mi se închideau politicos sau mai violent în față,ba într-un loc   trebuia să ”cobor” nivelul redactării textului, ba în altul,, după săptămîni de satisfacții, dar și de ”laude”exagerate care nu-și aveau rostul, am devenit peste noapte , ba prea subtilă ba prea caustică( sincer, foarte sincer, acum le prefer și mi-ar prinde bine ambele, dar nu cred că le pot împăca pe amîndouă, mai ales acum)

… acum cînd nu mi-a mai rămas nimic în afară de dorința de a mă însănătoși într-atît  încît să pot să mai ajung ușor, ca în alte dăți, în locurile mele dragi sau în altele la fel de mult dorite

ce mi-a venit să mă iau la harță cu tine? cu  indiferența ascunsă sau nu în răutăți, invidie, al prejudecăți ?  e o ”încercare-întrecere-joacă”inegală, iar eu am cam obosit să mai lupt

este mărțisorul pe care mi-l ofer singură

(cel mai drag mărțișor dintre toate care mi-au rămas este cel primit în clasa  a II-a::  un măgăruș trist lîngă o tablă pe care scrie 1×1 =? )

ziua frumoasă a unei prietene

nu am mai schimbat cam de mult timp un gînd sau o vorbă cu ea, dar este și rămîne prietena mea, chiar dacă am cunoscut-o aici, în blogolumea din blogosferă, cum ne-a obișuit Flavius să spunem/scriem

este frumoasă, rafinată, talentată și norocoasă – nu oricine are șansa să fie născut/ă în aceeași zi cu un mare scriitor , care știu că îi place, cel care  care ne-a lăsat cam devreme -și niciodată prea tîrziu- o scrisoare de adio ca testament pentru cîteva secole de singurătate, amintindu-ne prin toate cărțile sale că

Viata nu este ce ai trăit, ci ce îți amintesti că ai trăit și cum ți-o amintesti pentru a o povesti. – Gabriel José García Márquez

și mi-o închipui ciocnind un pahar cu vin galben de Toscana împreună cu cel care i-a fost mereu prieten de neprețuit, dar și ușor pizmuit cînd măiestria sa, a maestrului, se lăsa greu  dibuită în tainele sale, el tachininîndu-i pe cei din jurul său conștient de distanța  care-i separa :

 în dureri, o viaţă

nu m-a-ntrecut vreun om; chin, spaimă, plîns molcom; prind, pe măsura cauzei, tărie.

la fel şi-n bucurie, nu-i om și nu va fi asemeni mie–Michelangelo Buonarroti

 

odată mi-a spus că dacă i-ar fi plăcut în școală mai mult chimia ar fi făcut cele mai grozave parfumuri –și poate că nu întîmplător, născută în aceeași zi cu Mendeleev, amestecă cu atîta drag și pasiune, ca într-o joacă, culori și arome

eu obișnuiesc să-i spun Mirela sau Parfumul Galeriilor de Artă

(tot într-o zi de 6 martie se auzea prima dată bucuria acestei  muzici a  lui Verdi)

La Mulți Ani , Mirela !