~

mîine este Ajunul

am învățat să  nu îmi doresc nimic

ba da! Ceva, totuși, aș vrea

sănătate pentru mine și pentru cei puțini, foarte puțini, care mi-au rămas sufletește       aproape

pe coronița din crengi de brad voi așeza cîteva globuri păstatate peste ani, unele mai bine de un veac, așa cum doar lucrurile sau ”acel ceva” cu o încărcătură ori cu o semnificație  … aparte… trec rămînînd prin vreme,  prin vremuri și prin tot ceea ce (le-)au atins

și poate că nu întîmplător și-au amintit  – și cam doar ei au fost-   de mine colegii de școală, prietenii din copilărie (pentru asta pot fi ”invidiată” și nu glumesc deloc!),dar si  cîțiva dintre cei pe care i-am cunoscut aici, pe blogurile mele, sincer,cei de la care mă așteptam  cel mai puțin

și cam atît

și cam astfel a fost și rămîne aventura mea ca ….bloggger inconsecvent și neadatptat și unupdated

anul acesta

ce va fi anul viitor?

nu știu și nici  nu vreau să știu

(am ostenit să dezamăgesc și m-au obosit propriile-mi dezamăgiri)

nu voi reitera mulțumirile –sincere!- , nu mă voi scuza pentru reala ingratitudine pe care nu am mi-am impus-o,  nu voi  trece pe la fiecare să las un gînd, o urare

toate și totul le voi aduna într-un glob care nu e alb precum omătul cel curat,

ci albastru precum cerul înstelat

bleu

zîmbetul din fereastră

  am adormit, nu știu dacă am visat ceva, m-am  trezit ca de obicei  photo by Jasmin Merdan

  m-am îmbrăcat și înainte de a mă pregăti de plecare la școală, am privit spre fereastră; 

  m-am apropiat ușor și nițel curios pentru că mi s-a părut că zăresc ceva acolo, după perdea

   nu mi s-a părut, chiar am găsit un desen mare cu un zîmbet larg care, în ciuda dimensiunii, era frumos și convingător, alături de o nuielușă argintie, dar fără șnurul de altădată

  am răspuns în felul meu Zîmbetului colorat și luînd nuielușa între degete, m-am întrebat dacă este acolo conform … obiceiului… sau este un fel de avertisment și pentru ce

   în clipa următoare acea voce cunoscută m-a lămurit: te joci cam mult, cauți printre lucruri care nu ar trebui atinse sau deranjate, îți neglijezi lecțiile și celelalte preocupări, risipindu-te în lucruri și activități minore, printre fleacuri; nu, nu te-ai maturizat suficient; îți reamintesc că astăzi ai teză la matematică

    am înțeles, cred, destul de bine ceea ce trebuia să fi înțeles mai demult; nu m-am putut desprinde  de tot de blogul Anei și de cîteva zile mă tot uit la o prismă care seamănă cu un ochean plin cu mărgele, care la fiecare rotire arată altă imagine, așa cum prisma își schimbă mereu forma bazei, dar nu este niciodată cerc, pentru a fi un con, deși se apropie Sărbătorile (sau au început deja ?!) și mi-ar fi fost de folos la carnaval

    OK! cînd mă întorc de la școală îmi pregătesc stiloul, nu pixul, nici markerul, voi căuta o foaie curată și netedă pe care să-i scriu lui Moș Crăciun o scrisoar, că tot a devenit o îndeletnicire generală

     Îmi iau ghiozdanul (rucsacul ușor și frumos) și  ies pe ușa casei murmurînd niște versuri dragi, tare dragi mie

pe geamuri mîini de sloi

își ţes în gheaţă ia

noi ne jucăm de-a noi

și de-a copilăria.

 

atîtea-nstrăinări
și inutile toate
ni-i dor de adevăr
și de intimitate

 

hai, Moşule, apari
să-ţi cînte vechiul nume
copii cu ochii mari
privind în altă lume

se arată timpul cînd
din epoca săracă

un om pe Moş jucînd
devïne ce se joacă

 

                                                                                                        -versuri de Adrian Păunescu-

      și sunt foarte sigur că știu ce să scriu în postarea de mai jos (pentru încă o dată, o ultimă oară, poate că Ana îmi va permite;  oricum, am înțeles de la ea că s-au întîlnit aici, pe blogul ei negru, Moșii, iar ea se pregătește să încheie cit mai repede joaca de-a bloggeritul pe anul acesta; cine știe ce va mai fi și dacă va mai fi anul viitor..)

       oare mai știe cineva ? Voi știți ?

                              [ceea ce voi scrie eu în Scrisoare]

Noaptea de iarnă a unui Bătrîn Domn

În urmă cu cîțiva ani, într-o seară de început de Decembrie, cînd mă împăcasem deja cu gîndul, cu situația și cu starea că nu voi mai găsi în ghetuțe sau pe pervazul ferestrei darul așteptat de la Primul Moș, am primit pe mail cîteva povești minunat scrise, apoi au urmat altele cu un fel de scrisori cam ciudate, care erau adresate unui Bătrîn Domn; nu am primit nici un răspuns și nici vreo explicație la mulțumirile și întrebările mele;  mailurile erau semnate ca și ID-ul, misterios, MR. …. (era o singură literă); cum nu am insistat, le-am păstrat într-un fișier care s-a alipit, din nelijența mea, de unaltul, care  era la rîndul  său  prins într-un altul și tot așa; le-am regăsit și recitit zilele acsetea, cînd se face curățenie de Sărbători prin gospodării, iar eu îmi ”aranjez”(mai degrabă scotocesc) pe/prin cele două harduri… și mi-am amintit că le-am listat și le-am  pus în mapa albastră;  acum le-am recitit atent și nu caut să aflu identitatea expeditorului, nici cum  au ajuns în mailul meu

acum vreau să cred că nu te vei supăra Tinere (încă) Domn, dacă voi lăsa în fereastra virtuală una dintre scrisori

    Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.
În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.
Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.
O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.

Bătrânul râde şi îşi aprinde o ţigară. El aşteaptă să îi vorbesc despre ziua aceea pe care eu aş fi numit-o „nefastă”, ziua în care, după mai bine de un an, am întâlnit-o, întâmplător, pe ea. El ştie deja ce am să-i spun şi mai ales cum am să i-o spun, dar aşteaptă în linişte, fumând, privind în gol şi zâmbind prosteşte.

Aşa cum stătea şi ea atunci, arătând, însă, mai bătrână decât Bătrânul meu Domn, pe terasa celui mai luxos hotel din oraş, machiată ostentativ şi în compania unui moş acrit, a cărui bunăstare financiară transpira prin fiecare cută de carne de sub bărbie sau de pe burtă.
Ea îl privea foarte rar, râzând când trebuia să râdă, răspunzând când nu avea încotro. În cea mai mare parte a timpului, însă, privirile îi rătăceau pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuţi pe care să îi salute, care să o observe pe ea, stând pe terasa goală a celui mai luxos hotel din oraş.

Iar unul dintre cunoscuţii de care i s-a agăţat privirea am fost tocmai eu. Trecând, fără sens şi fără scop, exact prin acea zonă a oraşului, exact în acel interval de timp.
Să fi fost oare o intervenţie de-a ta, Bătrâne Domn? N-ai să-mi spui niciodată. Stând cuminte pe scaunul de nuiele, între un pahar aproape gol şi un chiştoc urât mirositor, pari aproape real.
Nu mă mai privi aşa, ia şi bea, să bem amândoi! Pentru uitare. Pentru moarte. Şi dacă o să mă asculţi până la capăt, dacă nu o să dispari din nou, aşa cum faci de obicei când am mai mare nevoie de tine, am să fiu atât de bun încât am să îţi spun pe nume.fotografie primită

Decembrie, deja

pierzînd obiceiul de a număra Filele Zilelor -și e păcat!- am pierdut multe alte …metehne… la  care nu ar fi trebuit să renunț;

eh, asta e!

mai e o lună (sau aproape)  pînă ajungem iar la acea secundă de ”nou început”    –- m-a cam atins păllăvrăgeala inutilă

oricum, este o lună încăăcată, grea și pentru mine și pentru alții, diferit, desigur, încă nu mă gîndersc la Sărbători, nu am starea  pentru a le simți, iar într-o pauză de curățenie pe harduri, nu prea am cum să mă odihnesc

degeaba știu că trebuie să răspund la commentariile primite, să fac rondul, că mîna chiar cere odihnă

și cum aici plouă, e urit, rece, cu toată agitația de pe stradă și de peste tot,

m-am hotărît să merg într-un loc descoperit într-una din verile adolescenței mele

merg să ascult o serenadă în Valea Soarelui

și stiu foarte bine că voi avea parte de muzică -și ce muzică: Glenn Miller !-, de actori frumoși, de peisaje de basm, de balet pe gheață, de farmecul Sonyei Hennie, de toată bucuria unei comedii muzicale vechi și de calitate

uff! va dura puțin, curățenia trebuie terminată, mai ales că pînă acum am găsit lucruri (cum să le numesc altfel ?) care m-au surprins cu o curiozitate, dar și cu o nostalgie binefăcătoare