nici talentul, nici pasiunea

nu au putut rodi la /în umbra sa …

           Sora cea mare a poetului Paul Claudel, Camille, fiica unei familii mic burgheze crește într-un ținut fascinant pentru literatura franceză și se  va simți mereu atrasă de cărțile lui La Fontaine, Racine sau Alexandre Dumas. Încă din  copilărie Camille frămînta lutul cu un instinct feroce, inspirată și incitată de monștrii de rocă văzuți în  Geyn, pădurea din apropiere. În anul 1897, odată cu ascensiunea/ promovarea profesională a tatălui, familia se mută în Nogent-sur-Seine, unde Camille îl va cunoaște pe Alfred Boucher, un sculptor local, cel care o va ”iniția” în mesteșugul sculpturii; acum ea va încerca primele sale lucrări inspirate din eroi …. cuceritori (Napoléon, Bismarck, David et Goliath). La șaptesprezece ani Camille, se mută cu familia -mai puțin tatăl- la Paris .

Înainte de plecareasa în Italia, Alfred Boucher, il roagă pe Auguste Rodin să vegheze aupra talentului tinerei Camille, care între timp urmase l’Académie Colarossi. Rodin este vrăjit de frumusețea și de talentul tinerei. și astfel, trecînd peste prejudecata diferenței de vîrstă de duăzecișipatru de ani dintre ei, se infiripă și se dezvoltă o legătură aparte : în atelierul de pe strada Universității, Camille devine elevă, practicantă, model, amantă și iubită.În primii ani mîinile Camillei se confundă adesea cu cele ale maestrului; schițe sau chiar lucrări precum La Tête d’esclave sau  l’Homme penché apar ca ”înrolați” printre conDAMNAȚII lui Rodin.

       

Alături de Rodin realizează Cacountala, care îi va aduce și recunoașterea meritelor din partea breslei. Îl iubește și îl respectă pe cel care îi este mai mult decît un maestru, îi suportă capriciile, sunt pasionați sau împărtășesc aceleași teme, dar dacă pentru Rodin dragostea este un act erotic, pentru Camille înseamnă nu doar un schimb reciproc de trăiri, de sentimente, ci o adevărată trăire împărtșită, chiar dacă au viziuni diferite asupra unei posibile despărțiri ori asupra trecerii timpului peste om, a bătrîneții, Camille rămîne alături de mentorul său pînă cînd un urma unui eveniment tragic, greu de suportat pentru ea , se hotărește să îl părăsească.

 În atelierul său de pe bulevardul Italian, acei ani ai singurătății vor fi, de fapt, perioada cea mai bună, mai productivă din cariera sa, acum va definitiva  l’ Âge mur, o viziune proprie a trădării iubirii; va sculpta în bronz, în onyx, în marmură, va cunoaște cultura orientală, ale cărei influențe se vor regăsi în lucrările sale:Rêve au coin du feu sau les Causeuse.

                                                                                                                                

În acești ani, cînd își schimbă de cîteva ori domiciliul, se încăpățînează să își găsească un stil propriu, cît mai îndepărtat de al lui Rodin; dar, oare va reusi ?…

și apar capodopere : la Valse, Clotho, la Petite Châtelaine, la Niobide blessée,  la Vague en onyx (sunt doar cîteva dinte cele multe)

                                                                     

rămasă tot mai singură după plecarea fratelui său, Paul,  în China, obsedată de amintiri și de figura lui Rodin, neînțeleasă de către restul familiei, Camille se retrage tot mai mult în sine însăși, neglijînd faptul că ciudățeniile comportamentului său ar putea fi interprete ca o boală și astfel, după moartea tatălui, nimeni nu se mai opune internării ei într-un azil.

a supraviețuit primului război mondial, dar s-a stins în timpul celuilalt război într-o lume care, într-adevăr, înnebunise.

personal, eu nu cred că  a mai ținut nici cu gîndul dalta în mînă.

(… și poate că toți trei sau fiecare dintre ei, și Camillee și Rodin și Brâncuși ar fi spus ceea ce am întîlnit citind și bucurîndu-mi ochii și sufletul cu și despre Camille Claudel :

       ”nevoia de a atinge cu o bucurie aproape maternală pămîntul moale  între mîini” )

 

 ––––––––––––––––––––––––––––––––––
–––––––––––

(un rînd care nu ar fi trebuit scris
și tot6uși: aveți grijă de sănătatea Voastră pînă cînd nu este prea tîrziu; blogul și blogosfera cu blogolumea sa pot să fie și rămîn o aventură frumoasă, uneori necesară și binefecătoare )

Anunțuri

pensia în binar

(sau o încercare de P.A., după o propunere a lui Călin

sau

un fel de exercițiu personal de digitație

rămîn un outsider)

Pentru unii se începe cu zero, pentru alții, cu unu.

În buzunarul hainei vechi de toamnă găsi un bilet LOTO, de anul trecut și de atunci, în acel un alt început, s-au adunat rețete, economiile date la rata apartamentului pentru copii, călătoriile rămase ca dorințe și ideea c-ar fi putut fi mai rău; dar tot semăna a gol, a zero. Oare de ce așteptase acel an ?

Cînd își simți brațul atins, zîmbi, mîngîie creștetul copilului, îi luase ghiozdanul și porniseră spre casă. NU, viața nu este un zero barat.

de la… la…

se asmda, sau mmmmda (cum mă obișnuisem deja)

de la acel altceva decît anxietate, am ajuns în ~faza~  în care nu mă accept  pe mine însămi

cum e ?

[   sursa

   Escuela Superior de Formación Fotográfica  ]

   păi, nu prea cred c-aș reuși să …”explic” sau să …`dezvolt` metodic așa ceva

ceea ce, de fapt, nu știu prea bine sau deloc ce este

(o fi vreo boală, o stare ne-pasageră, o simțire ne-trăită [a nu se inversa!], o părere de idee….?…)

este ca și cum

iau diazepam cu cafea ca să mă dezintoxic, după ce ani am înghițit  pastiluța crezînd că e decontracturant pentru                                                                                                                                                                                mînă

nu! nu sufăr de anxietate!!

stau zile în șir (sau la rînd?…) în casă, iar cînd ies afară înjur lumea că nu e cea despre care sporovăiesc ăia pe sticlă

cum naiba pot unii să tot analizeze”socio-politic”și se dau scriitori, artiști?

de zugravi n-am auzit

vreau să îmi cumpăr pîine și cînd mă uit în plasă văd struguri

zîmbesc unor cunoștiințe vechi și în lipsa unui salut rămîn, cu întrebarea nervoasă a unora

”chiar în mijlocul trotuarului te-ai pironit ?”

zăresc un afiș și vreau să-mi iau un bilet – răspunsul repezit ”spectacolul a fost acum zece zile, se vede bine data”

și întrebarea lor, adică pentru ei : ”asta voia să plece de mult, cică nu-i plac

decît orașele mari, da’ tot pe aici bîjbîie”

aud un telefon, nu al meu sunase, formez un număr și apare singurul sms păstrat în memorie ”enough!”

am chef de o comedie, iau un DVD la întîmplare și după două ore mă întreb cine e și cum o fi acel Achero Mañas care îngheață plînsul

în celulele care se lichefiau dizgrațios

o conving pe Anca să urce patru etaje pentru un ceai cu fursec, iar ea își cere scuze, își aprinde o țigară și se uită la un film sud-coreean

și abia acum intuiești faza mea mișcată ( în mișcare ?- sincer, nu știu):

cutia cu fotografii rămîne nedeschisă, cea cu țigările subțiri se golește pe jumătate

am găsit un gramofon pe care l-am mutat pe blogul mic unde nu se aude un tango argentinian și nici un poem poate                                                                                                                                                                                    nescris de Borges

deschid cu o grabă crispată ușile de la ce se numește mobilă – am avut dreptate:

asemeni tablourilor de pe pereți, posterele de pe dosul ușilor erau înclinate sau întoarse

cu 180 de grade

ok!        stric rezerva pentru ghete sau pentru reînnoirea vreunui contract de service, nu deschid degeaba cămara, îmi iau potofelul (sau portmone-i-ul ?)

și cobor la magazin

îmi cumpăr un pachet din  cea mai nouă serie de cărți de joc

și îți repet pentru ultima oară

  nu schimb  asul pe valet !

telenovela ca psihoterapie

   Intru în bloc întrebîndu-mă cît va mai dura  toamna asta frumoasă, iau din cutia poștală revistele și ”restul ”, iar prostul obicei de a citi în timpul mersului mă surprinde cu o mediană în acel punct ”invizibil” dar perceptibil, astfel încît pun ușoara dezechilibrare pe pasul fandat de pe scări– abia în casă înțeleg și mai bine că nu avea cum să fie mediatoare, adică perpendicular:  titlul unui așa-zis dosar de revistă, deasupra unei inspirate fotografii (nu gravura lui Durrer, aleasă de mine) este ”Anxietatea”, taman ceea ce aveam nevoie după zile, o săptămînă, o lună, un an în care m-am chinuit să trec pe lîngă, fără să mă atingă prea tare starea, simptomele, efectele care ”țin”de așa ceva (cauzele existînd, bine-mersi, stivuite în surplus de stoc) ;

dau paginile și citesc într-un loc:   mi-era extraordinar de teamă să merg singură pe stradă (…) am găsit soluţia să merg cît se poate de aproape de garduri sau de ziduri, care îmi confereau, sau cel puţin asta era impresia mea, protecţie, în altă parte: dorinţa de-a raţionaliza, din frica de a scăpa lucrurile de sub control

 sau  instaurarea sentimentului de dezordine şi nesiguranţă și amîn …concluzia… amară și reală(în egală măsură sau…) cum că accesul la un psiholog este prohibitiv; simt nevoia să-mi aprind o țigară  și să mă dumiresc: bine-bine, dar eu  chiar nu sunt o fire prăpăstioasă, dar nici atît de puternică precum aș vrea, nu cedez prea ușor, încerc să îmi stăpînesc frica sau temerile, dar simptomele găsite  eu  le-am simțit cu cîțiva ani în urmă, cînd au început problemele și durerile de coloană, , de acolo și probblema de acum a  brațului…. zău că cele 12 sau 15 ore deasupra tastaturii, a listingului sau a

feluritelor ”suporturi”(am prins și cartelele perforate cu proceduri catalogate, adică invers..) nu prea lăsau timp pentru angoasă, fobii, paranoia sau altele de acest fel: așadar, eu neglijasem mersul pe jos, ieșirile de la sfîrșit de săptămînă, exercițiile elementare, dar absolut necesare pentru mine, de gimnastică, aveam simptomele de mai sus, sufeream de anxietate și nu am știut; asta e, am aflat acum;

răsfoiesc celelalte ziare, starea de disconfort deja instalată se accentuează și tocmai pentru că nu mă consider a fi un (”eventual posibil” exemplu ) ”anxios social”, vreau să aflu ce se mai întîmplă prin lumea asta mare-mică și apăs de cîteva ori butonul telecomenzii, dar după cîteva zeci de minute, mai puțin de o oră, renunț – acum, da, simt ceva ce seamănă a lehamite, furie, sațietate, disperare, trec rapid peste divertimente, nimeresc pe un documentar despre alinare sau boala omului actual, schimb pe un canal de știri unde se vorbește sau se vrea dezbătută  problema-drama persoanelor cu probleme psihice;  caut un film și găsesc unul horror –ok! mulțumesc, DOLCETV și nu numai…

nu știu cînd și nici cum s-au alăturat pe un raft, la vedere, Rilke, Thomas Wolfe, Cioran, Zweig, Sebastian, Nabokov, A Cathrine, gata!, apăs comutatorul și incerc să adorm

o fi (fost) de vină  luna plină și așezarea astrelor, căci după cîteva ore de somn, m-am trezit cu o senzație de rău inexplicabilă și așa a fost toată ziua;

spre seară am încercat să citesc nelogat cîteva bloguri, am găsit pe unul din genunchii lui Flavius un Ahile într-o primă toamnă, care mi-a plăcut atît de mult, încît am lăsat  lectura-rea celorlalte ca pe o restanță într-un început de octombrie

…. și abia acum îmi dau seama cît de bine mi-a făct cura de sud-americanism din vară

un fost coleg de serviciu îmi  spunea cu cîțiva ani în urmă: ”dacă vrei să uiți de griji și de problemele serioase, dacă ești supărată pe tine și vrei să te ierți, uită-te la telenovele” – am încercat de cîteva ori și – asemenea literaturii- cele mai bune mi s-au părut cele argentinene

aș vrea să revăd Ultima vară cu Osvaldo Laport, o poveste în care se trăiește, se iubește și se moare fără teamă, fără auto-înstrăinare