Rugăciunea de seară ca o baladă

într-o vreme în care am pierdut sentimentul zilelor și abia percep acest

                                                                                      Septembrie galben. seri lungi, viorii,

fug zilele verii spre soare. trec stol

cocorii scad sus. toamna vine domol.

din vară în vară, dînd iernii ocol

                                                 brusc mi s-a reamintit că

                                                                                   copiii se nasc mai cu seamă- observ – seara, marți

                                                                                           ora lor preferată e către șapte și un sfert

                                                   iar cum

se mistuie vara din pomi în pîrjol.

chipul toamnei e plumb. de-atît fum se-nnegri.

cocorii s-au dus. toamna, cerul e gol:

Septembrie cade-n septembrie gri

                                                       mă trezesc 

                                                                            privată de-ale iubirii repere si merinde  că miercurea mă contemplă  indiferentă și  nu pot s-o implic

                             

                                         numai miercurea voi pleca, într-un ceas fără timp, nu știu cînd

 

                                                        și totuși acest Septembrie nu devine gri și

                                                                                                           nu-l voi implora cu-acel nu muri, nu muri!

                                                         pentru că știu că ați plecat la pas și braț cu-al dumneavoastră amic, cel care

…abia  avea

                                                                                                 o zdreanță, spre-a se-acoperi

și-n clipa morții-l chinuia

 săgeata ce Amor ținti

                                                            spre limbile pizmașe a crîşmarilor care toarnă apă-n vin

                                                            (     François Villon – Balada din urmă (a Testamentului celui Mare) )

                                                              și’n tot acest răstimp ce va mai fi, voi degusta deocheatele

Poeme cotcărești 

                                                                                                                                                                          

 deobște deslusite cu dichis si date-n stambă cu schepsis

                                                     

                                                               și  fiva-Ți îngăduită dorința să închei

                                                               Rugaciunea de seara ca de-obicei