amestecul de-o zi

sau dintr-o zi în care am rămas fără apă potabilă

(nu doar eu, ci mai multe persoane, cred, din cauza unor unor lucrari de reabilitare a rezervoarelor sau cam așa ceva;

o zi în care am înțeles încă o dată că nu -mivoi  mai dori vreodată refuzul de a bea apă;

o zi în care, lipsa apei – cu toată rezerva asigurată de asaer- îmi ”blochează ”mintea pînă și la răsfoirea ziarelor, iar de televizor, radio, chiar nu am dispoziția necesară;

am și gramofon și discuri, am și benzi, mp3-uri, așisderea,  dar e mai puternică senzația de lene, de un fel de sictir;

îmi dau pe mîini cu un dezinfectant obișnuit – cel mai bun rămîne apa, totuși….- și deschid un calculator, apoi, de pe contul obișnuit,  după o pauză destul de mare, pe Facebook,

pe care nu prea-l agreez, pentru că prea arată ceea ce fac,

aici, însă, am nimerit (într-)o zi în care mă coplesește tristețea cînd pe contul uni scriitor pe care îl respect mult îmi reamintesc de pe Creștetul Ghețarului că

la frunze, la caderea lor de-o vară,trezite sunt de gîndul c-au sa moară, că umbră nu-i, sunt doar lumini și ramuri,  căzînd ori așezîndu-se – nu simt prea bine- pe sufletu-mi neîmpacat, amintintu-mi că vara e muta ca o greșeala-n care-am stat

 

(versuri ale Constanței Buzei aduse de gînul îndurerat pe nedrept  )

și parcă uit că m-ar durea ceva, că m-am întors din spital cu mai multe griji, se pierde și dispare pentru un timp și reproșul că am rămas într-un loc unde ani la rînd am făcut slalom printre prejudecăți, reușind adesea să le ignor, gîndindu-mă acum la vorbele lui Paul Gabor (oare mă ”aude”)?  cum că aș șerpui printre fraze,… de-o fi așa sau nu, va trebui să îmi închipui toate acele prejudecăți și altele  cu care se aseamănă, să iau una dintre cărțile de pe măsuță (pe Julio Cortázar  sau pe Nuria Amat) cu mine, după ce îi  pun coperți făcute din foi cu integrame, doar trebuie să par ceea ce se crede despre mine, nu-i așa?– și să îmi organizez cît mai bine programul astfel încît vertebrele și articulațiile mele, pînă nu demult obișnuite si cu pantele și cu dunele și cu dalele, deopotrivă, să facă față la zigzagul dintre locațiile Festivalului de film pe care-l  aștept de un an; cam aiurea și îăncărcat program, supracondensat în patru zile, astfel încît nu cred că voi reuși să văd toate filmele din concurs, preferîndu-le pe cele  din alte categorii; știu că voi regreta, dar ..  asta pot să aleg… a fost o dimineață în care am tot analizat, despicat, cercetat înciudat(ă) pliantul-program….

o zi în care  vreau să văd dacă reușesc să îmi adun gîndurile, dar și dacă pot să mai adun cuvintele…. și tot fără ciornă scriu, dar cu pauze mici și cam dese… am înlocuit a treia ceașcă (cană”!) cu una plină cu ceai din fructe (într-o astfel de zi, aroma exotică nu prea ajută)

o zi în care am descoperit un fel de  scrisoare trimisă de către John Rut adresată regelui Henric al XVIII-lea al Angliei în care îi descrie un Labrador mai puțin ”familiar ”mie ;

o zi în care petul boem a gustat din plin amarele neliniști

iar mie îmi este atît de dor de zile linîștite, nu cu liniște !!!

    cedezi acestor metamorfoze e care o mînă îndrăgostită le produce în tine

    te umpli de ritmuri, de figuri, devii scîndură, ceas de lună, zide cu ambrazuri,

    deschide către ceea ce pîndește întotdeauna de cealaltă parte,

    mașină de numărat cifre dincolo de cifre, astralab și portulan pentru pămînturi niciodată călcate, mare

                            pietricată în care alunecă peștele privirii

 

–          Julio Cortázar – Zece neegru (fragment nr 8) în traducerea Luminței Voina Răuț

––––––––-

[ tocmai am văzut -totuși!- un film frumos și trist;

film, filme, Julio Cortázar neliniști, așteptare, puțină bucurie posibilă, din toate cîte puțin…. ; poate că suficient pentru cei 5  cm de care îți pomeneam astăzi…]

înțelegerea cu Șeherezada ?…

5  august  2012

și  acum   Vă mulțumesc, domnule Radu Cosașu

(dar) pentru ce să Vă mulțumesc ?

pentru că mă lipsiți de un alt fel de viață? nu scriu că îmi răpiți ceea ce mi-ați dăruit sau am luat de la Dumneavoastră,

nu mai știu, deoarece în clipa în care mi-a rămas privirea încremenită pe ”anunțul” Redacției, a încrement și sensul cuvintelor,

cu toate nuanțele pe care le-am ”prin-deprins” în cei cîțiva (destui) peste treizecișiceva de ani, urmărindu-Vă cu  o atenție și tenacitate mai bună decît cea a   Serviciilor Multilateral Specializate, fie că era vorba de film,  de muzică, de nuvele  sau de povestiri pentru îmblînzirea celei dragi,  trecînd  prin cursul mătușilor, neocolindu-l pe cel de Logică, ori, cînd, după cîte o Sonatină reușeam să rămîn cu ”Capul Limpede” pentru că știam că există Supraviesțuiri într-o lume bezmetică

acum să Vă mulțumesc pentru că joia sau vinerea cînd deschid revista va trebui să  caut altă pagină decît  cea de pînă acum cînd, se pare că V-ați înțeles cu Șeherezada?

să Vă mulțumesc că știu că nu voi avea siguranța unor buletine cu rezultatul unor-oricăror analize?

tocmai am găsit  un gramofon vechi dar bun, de pe la 1900, și pentru că știu tot de la Dumneavoastră că există melodii mărunte, care,”fie și neserioas nu ne părăsesc la greu, încărcate de toată gravitatea unei fidelități”, iau un disc care știu că Vă place (discul  este al lui Jacques Brel, dar melodia nu V-o spun, este felul de….”răzbunare” pentu care Vă rog să mă iertați…) și încerc să număr de la 1001 mai departe, dacă voi reuși….

Jacques Brel – Ces Gens La

chiar așa ? – de ce nu ? :)

🙂 🙂

(despre Henri Cartier-Bresson,  acest maestru al fotografiei secolului XX, cu o viață plină, mai mult decît aventuroasă, care a lucrat cu J Renoir și care a avut șansa să  primească de la Jorge Luis Borges premiul Novecento, poate că voi mă voi încumeta să … scriu… mai multe, altă dată; fotografii de-ale sale voi mai  ”pune”pe blog)

Cuvinte(le) de miercuri

Grîu pazit de maci

 

Poetul daca doarme netulburat în flori

treziti-l voi prieteni caci vin seceratori

cu palme înrosite ascunse printre maci

daca eu tac tu mîine n-ai nici un drept sa taci.

De mii de ani pamîntul precum un ceas e-ntors

aceiasi cai manînca mereu acelasi orz

unde mormîntul tine în brate alt mormînt

ning oase de luceafar pe-o gura de pamînt

si dragostea se duce mai sus de noi mai sus

iubim chiar rasaritul ce ne-a promis apus

cum ne-am întins în zare cu trupul ca un pod

si-am îmblînzit zapada venind din Polul Nord

si fiarele varsate de prea straine curti

(tîrziu în loc de gloante ardeau cuvinte-n pusti)

le-om arata o țară cu grîu păzit de maci,

 

cînd eu nu tac tu mîine n-ai nici un drept sa taci.

poezie Mircea Dinescu (din volumul Proprietarul de Poduri)

versurile poetului de la care (eu) am învățat ”sentimentul măsurat cu o riglă” într-o superbă ”fugă în doi” mi le-am amintit în ziua în care am …improvizat acea joacă de vară, pornind de la mesajul Ginei; atunci am preferat alte versuri pentru început, iar apoi, am crezut că e mai bine să nu ”încarc” așa-zisa postare cu ele; într-un fel sau altul, în zilele trecute de atunci, acum, însă, încalc pactul făcut cu mine însămi de a nu mă ”afișa” nîn această perioadă sau, mai corect, o perioadă –de timp- pe blog și mi s-a părut potrivit să le aștern aici, nu doar din dragostea mea pentru poezie;

am spus și voi spune mereu că eu cred în puterea cuvîntului, în rostul nuanțelor sale, poate de aceea  m-am simțit aît de atinsă de duritatea și sensul schimbat al multora dintre cuvintele  auzite în ultimele săptămîni; cei mai înțelepți dintre bloggerii cunoscuți de mine preferă să nu se … exprime… pînă la limpezirea apelor învolburate ieșite din matcă  și trebuie să recunosc că îi invidiez….

ce m-a ”apucat” să tastez taman acum, în loc să îmi văd iniștită de treburi, de lecturarea  nelogată a blogurilor, a cărților primite – adevărate bijuterii, mulțumesc și pe această cale!-  ori să ascult dvd-ul cu muzică de Jazz la care nici nu visam, sau să urmăresc la televizor, atît cît reușesc, (întrecerile de la) Jocurile Olimpice  [știu, corect ar fi fost expimarea ”din cadrul Jocurilor Olimpice”…], dar de cîte ori deschid un ziar, tipărit sau online, aproape de fiecare dată cînd ajung prin telecomandă pe un alt program sau pe diverse canale românești, mă izbesc sau mă simt izbită de cîteva cuvinte devenite omnipotente din omniprezente, dintre care două cred că ar trebui ocolite o vreme, după ce-și vor fi epuizat sau nu efectul scontat…: referendum și boicot

mă tem, însă, că într-o țară în care lașitatea  ajunge sau este  ridicată la rang de virtute, cuvintele își vor afla/regăsi cu greu  locul cuvenit în pagina tipărită sau cea virtuală, cu rostul lor firesc de  cunoaștere, relevare, comunicare;

și totuși, de ce tastez? Ce mi-a venit să obosesc mîna cu cîteva săptămîni înainte de operație ? chiar și pentru mine însămi este greu de explicat, chiar dacă e mai puțin greu de înțeles, s-ar putea crede (aș  putea crede eu însămi….) că încerc un fel  de… ”justificare” , inutilă, de altfel;

dar există și un altfel de ”boicot”, pardon, de absență motivată de la vot;

există libertatea, opțiunea d e  m o c r a t i c ă de a vota sau nu, fără ideea sau intenția unui partizanat; așa cum există dorința de a-ți exercita dreptul de a-ți spune tacit, dar clar, părerea, dar împiedicată  de diverse … obstacole…sau așa cunoscutele ”cauze/motive obiective”; unii au reale probleme de rezolvat,  pentru alții există piedici greu de trecut, cum ar fi boala sau alte probleme grave ale celor apropiați,; ori se poate ca unii au luat în serios fraza amenințătoare scăpată –așa  îmi place să cred!-   în euforia bezmetică (?!?…) a unui miting electoral  și s-au gîndit că fiecare CNP se înregistrează  pe listele bifate, alții, pur și simplu au preferat să rămînă cu desăvîrșire nepăsători la  viața societății, considerînd că luptele politice nu  sunt o preocupare  pentru ei; cu siguranță se pot invoca și alt cauze/motive, mai mult sau mai puțin ușorsau greu de susținut sau de justificat de  către fiecare …

și uite-așa, atenți la frazele belicoase (scuze!, voiam să tastez ”fraze dure”) , la fluturarea unor dovezi care ar fi trebuit căutate și aduse la timpul potrivit,  pierdem nu doar bucuria unor exemple de fair-play adevărate, nu mimate, nu ne mai gîndim la cei care au trudit pentru noi toți în primăvară cu speranța la o toamnă cu mese, poduri și pivnițe bogate, dar  care acum nu mai au puterea să întrebe neputicios Cerul pe care-l credeau mereu generos, de ce le-a uscat și munca și  nădejdile; nu mai distingem, în gălăgia (hărmălaia) generală diferența dintre calibrul și distincția personalității lui H R Patapievici de/și cea a lui Mihai Neamțu ( în dezbaterile de la TVR în sau pentru simpla mea părere, era/părea  mai convingător); nu mai obsertvăm argumentul este înlocuit cu injuria; nu mai observăm, prea multe trec ușor și în grabă pe lîngă noi, sau două lumi se desfășoară paralele una față de cealaltă

(eu să nu fiu asimilată celor 100-46,23=53,77 (%)  !!!)

unii, cei mai mulți, dintre oamenii pe care îi prețuiesc îmi vor reproșa, într-un fel sau altul,  că am făcut publică această ….postare…, aș fi putut să o țin ascunsă, ca ciornă

așa cum aș fi putut  să evit situația/eventualitatea de a mi se spune că rup/scot din context versurile

…şi ne visăm ba prinţi, ba cerşetori,

pe când cei mulţi dorm surâzând pe blide

iar restul mai înalţă piramide,

toţi sub cortina putrezilor nori

(același) Mircea Dinescu –  spectacol

 

(mulțumesc acum, cu o întîrziere greu de scuzat, tuturor celor care au trecut pe blogul meu!–-  pe cei mai nou-veniți îi asigur că îi voi saluta mai bine și mai ”direct”, citindu-le blogurile cu răbdare și atenți  🙂    )