Un soi de narcisism

(nu ”fel de” )

Fotografia găsită  pe net a mai fost și -probabil- va mai fi postată

În gramofonul vechi și bine lustrit (întreținut așa cum se cuvine unui obiect vechi și valoros) imaginea se poate vedea, iar sunetul este nu surprinzător, ci incredibil de bun.

Ce am ascultat atunci cînd am dat iama în metrul cub de discuri cu intenția de a face ordine, adică de ale amesteca, muzică, ori altele amestecate (și) de-a valma (după genuri, sîc! ) și mai rău, vai!

nu am dispoziția necesară acum de a căuta ”corespondentul” pe net  și nu cred că mai inteteresează pe cineva; cum să se amestece pictura, parfumul, poezia, film, niscaiva filozofie, ceva muzică,

ori altele amestecate (și) de-a valma cînd scrii că te uiți încă din liceu la fotbal  (gulerele apretate se înmoaie ușor pe căldura asta) de parcă nu ar (mai) exista  sporturi la care mă uit  pe sticlă sau  le văd pe viu, ca odinioară

În treacăt rapid, fie vorba, un videoclip cu patinaj artistic am mai zărit pe un blog de artă, într-o limbă străină…

Si ar trebui să mă opresc aici !

Cu cîteva ore în urmă nu am reușit să șterg blogul, decît să îl închid…, iar acum nu îmi pare rău

Regret, însă, că nu pot trece mai des, ca odinioară pesteblogurile familiare mie sau să descopăr altele,

îmi pare rău că nu reușesc să le  mulțumesc lui Mircea Popescu și Filmului Scurt pentru atenția și chiar grija pentru blogul meu

aș vrea să nu mai las comentarii pe vreo două bloguri sub alt nume, doar din teama stînjenitoare de a nu apărea prea des  și nu îmi place să scriu că îmi place ceva anume fără sa încerec să

explic de ce fie și într-o propoziție simplă sau mai puțin decît atît – cred în puterea cuvîntului;

pînă una-alta, mă joc cu cubul găsit în gramofon și pe care citesc pe fiecare dintre cele șase fețe o dojană dulce-amăruie ca cireșele negre, primită deunăzi : ”devii avangardistă”

și ce ar fi rău dacă ar fi astfel ?!?

mă preocupă mai mult dacă prejudecata este o formă de conservare, de autoapărare, sau o carență care nu ține doar de educație, bunu-simț, dispon ibilitatea și adîncimea interioară a fiecăruia

în lumea reală din jurul  meu este aproape imposibil de aflat un răspuns   (oare au trecut peste noi sau am trecut noi peste vși prin douăzeci de ani ???…)

și tot pînă una-alta, încerc să termin tot ce am început, mai beau o gură de apă, mai gust înghețată și mă uit tot mai îndelung la cartea ajunșă din nou  pe măsuța de lîngă pat === Meseria de a trăi a lui

Cesare   Pavese și pentru că nu reușesc să găsesc pe nici una dintre fețele cubului acea bucurie de a începe, caut în colțurile sale posibila mărturie a demnității noastre

 

… și totuși, cît aș părea eu de avangardistă, astăzi, acolo,  unde se lasă noapte, sună ceas, zilele au trecut, eu am rămas, Sub podul Mirabeau  a lui Apollinaire, Sena curge așa cum vrea prietenul

meu  simbolist, Prévert: norocoasă și fără griji

Vara fierbinte a poeților

ieri, 10 iulie, cineva,  un prieten, mi-a amintit că  pe  la 1873 in  această zi (la această dată) Verlaine l-ar fi rănit ușor pe Rimbaud și astfel se încheia una dintre cele mai pasionante și mai tumultoase relații ale acelor vremuri

și în ”toiul” discuției m-am pomenit întrebată pe care dintre cei doi îl prefer

după o clipă de nedumerire – ciudată întrebare pentru mine….- am răspuns că e ca și cum ar trebui să aleg între cele două poezii

L’Art Poétique

Paul Verlaine

De la musique avant toute chose,

Et pour cela préfère l’Impair

Plus vague et plus soluble dans l’air,

Sans rien en lui qui pèse ou qui pose.

 

Il faut aussi que tu n’ailles point

Choisir tes mots sans quelque méprise

Rien de plus cher que la chanson grise

Où l’Indécis au Précis se joint.

 

C’est des beaux yeux derrière des voiles

C’est le grand jour tremblant de midi,

C’est par un ciel d’automne attiédi

Le bleu fouillis des claires étoiles!

 

Car nous voulons la Nuance encor,

Pas la Couleur, rien que la nuance!

Oh! la nuance seule fiance

Le rêve au rêve et la flûte au cor !

 

Fuis du plus loin la Pointe assassine,

L’Esprit cruel et le Rire impur,

Qui font pleurer les yeux de l’Azur

Et tout cet ail de basse cuisine !

 

Prends l’éloquence et tords-lui son cou !

Tu feras bien, en train d’énergie,

De rendre un peu la Rime assagie.

Si l’on n’y veille, elle ira jusqu’où ?

 

Ô qui dira les torts de la Rime ?

Quel enfant sourd ou quel nègre fou

Nous a forgé ce bijou d’un sou

Qui sonne creux et faux sous la lime ?

 

De la musique encore et toujours !

Que ton vers soit la chose envolée

Qu’on sent qui fuit d’une âme en allée

Vers d’autres cieux à d’autres amours.

 

Que ton vers soit la bonne aventure

Eparse au vent crispé du matin

Qui va fleurant la menthe et le thym…

Et tout le reste est littérature.

 

 

 

 

 

 

 

Le chant des voyelles

                     Artur Rimbaud

 Anoir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu : voyelles,

Je dirai quelque jour vos naissances latentes :

A, noir corset velu des mouches éclatantes

Qui bombinent autour des puanteurs cruelles,

 

Golfes d’ombre ; E, candeurs des vapeurs et des tentes,

Lances des glaciers fiers, rois blancs, frissons d’ombelles ;

I, pourpres, sang craché, rire des lèvres belles

Dans la colère ou les ivresses pénitentes ;

                                    U,  cycles, vibrement divins des mers virides,

Paix des pâtis semés d’animaux, paix des rides

Que l’alchimie imprime aux grands fronts studieux ;

O, suprême Clairon plein des strideurs étranges,

Silences traversés des Mondes et des Anges :

–          O l’Oméga, rayon violet de Ses Yeux !

 

 

   și cum de cele mai multe ori al treilea cîștigă, l-am ales pe Beaudelaire cu  ale sale corespondențe  

Il est des parfums frais comme des chairs d’enfants,

(…)

Comme l’ambre, le musc, le benjoin et l’encens,
Qui chantent les transports de l’esprit et des sens.

 

 

 

am înțeles că dincolo de patimile personale, în cazul poeților, oricît de fierbinte ar fi (fost) vara, rămîne acea fuziune a senzaților,  acea ”audiție colorată ”, spre binele nostru, al tuturor

[ am ales varianta originală a versurilor deoarece nu am găsit la locul știut volumul cu traducerrea preferată de  către mine a unuia dintre poeți ]

Primul film la primul cinematograf

răsfoind pe îndelete un ”dosar” privind cinematografului si a ceea ce a mai rămas din el (Dilema Veche nr 438), iată cum,  sub aroma (reală) dulce a unor amintiri, depănate/citite la umbra (imaginară) a unui cais într-o vară mult prea încinsă,

încerc să îmi amintesc care a fost primul film văzut de mine pe la vîrsta de cinci-șase ani și nu prea reușesc;

poate  că trebuie să (mă) întreb altfel: cum se numea filmul care  mi-a rămas peste ani ”pe retină” în care o prea frumoasă și diafană doamnă îmbrăcată în alb îi

spunea unui chipeș domn în uniformă un cuvînt al cărui sens nu îl știam pe atunci, dar reușisem să-l ”citesc” doarece era scurt, adică avea doar patru litere :

‘adio’ ;

cu siguranță primul film l-am văzut la televizorul alb-negru de acasă;

la cinematograful din orășelul de provincie mergeam pe atunci cu bunicii sau cu părinții, dar ceea ce îmi amintesc destul de bine sau chiar foarte bine sunt

ieșirile din după-amiezele de duminică, cînd, împreună cu trupa (nu ajunsesem la ”gașcă”) din cartier, care aduna cam cincisprezece pînă la vreo douăzeci de

suflete (păstrez cuvîntul, noi chiar trăiam și simțeam bucuria fiecărei zile, chiar dacă nu o … conștientizam) de vîrste și de înălțimi diferite, de la țîncul luat de  mînă atunci cînd trebuia grăbit pasul, pînă la handbalistul sau înnotătoarea cu care se mîndea un județ întreg; ne adunam într-un anume loc, eram îmbrăcați ca  de duminică, firește, în funcție de anotimp, de fiecare dată dichisiți după priceperea fiecăruia, chiar dacă la întoarcere eram pudrați generos cu negru de fum,  aveam asigurată provizia de bomboane sau de floricele (pe atunci noi, acolo, încă nu auziserăm de popcorn), semințele erau interzise de către tanti Aurica, cea care verifica și rupea biletele;

cinematograful era într-o clădire amplasată între cele două mari combinate industriale din oraș, singurul incovenient pentru unii dintre noi, mai micuți, era linia  de cale ferată, dar mai funcționau barierele pe atunci; în sală era plăcut, scaunele cu pluș albastru închis, iarna nu era frig, iar vara nu era nevoie de aer   condiționat, care nici nu era, dealtfel; pînza albă de proiecție, era încadrată de un chenar negru, cam prea pronunțat, după părerea unora mai mari dintre

noi, dar asta chiar nu conta; în pauza dintre documentar și filmul pentru care ne aflam acolo, ne asiguram că suntem grupați cu toții cum trebuie și de îndată ce  începea povestea, fiecare aluneca dup proriul ritm în lumea de acolo;

o lume fabuloasă, pe care o luam cu mine și în mine, mult timp, care, într-un fel se prelungea acasă în serile cu telecinemateca Domnului Suchianu sau a

Doamnei Ecaterina Oproiu, ori pe programul doi la Vîrstele Peliculei, unde Domnul Tudor Caranfil ne ajuta să descoperim bijuterii acolo unde nu le bănuiam;

și totuși,

nimic nu putea rivaliza pentru mine cu ceea ce rămînea după ce ieșeam din sala de la Cinematograf; și a rămas o lume,care, începînd de la acel cinematograf modest, dar bun, dintr-un orășel de pe malul Tîrnavei Mari, a crescut nu întotdeauna paralel cu viața, cu lumea reală, ci uneori, interferindu-se, probabil nepermis de mult, prin toate cinematografele  pe care le-am căutat sau pe care le-am găsit întîmplător

și astfel a(u) rămas:

primul film văzut la Cinematograful copilăriei și adolescenței mele– La Amiază, cu Gary Cooper

primul film pentru care am fugit de la școală (destul de tîrziu, cam prin ultima clasă de liceu) – Cei mai frumoși ani cu Barbara Streissand și Redford, mica erezie avea să se ”răzbune” destul de repede, cînd, în fiecare sesiune de vară trebuia să îmi stabilesc programul la cîte o materie în funcție de ziua în care Cinemateca de atunci de pe strada Eforiei, îl programa la începutul fiecărei veri (ziua aceea era, în felul ei, adică al meu, sacrificată, iar timpul, avea să îmi dea dreptate)

primul film la care îmi curgeau lacrimile și pe stradă (și ce dacă aveam deja șaisprezece ani ¿!) – Vacanță la Roma cu Audrey Hepburn și Gregory Peck

primul film dublat la cască – A șaptea pecete a lui Ingmar Bergman (a trebuit să aștept vreo cîțiva ani pîna l-am văzut pe un DVD netitrat, dar l-am înțeles      mai bine)

primul film la care am plătit biletul la negru de vreo zece ori mai mult decît prețul obișnuit, dar nu știu să mă tîrguiesc, iar filmul mă atrăgea ca de fiecare dată, atunci și după…, Vă place Brahms? cu Ingrid Bergman și Anthony Perkins

primul film ”discutat”, în cadrul unei integrale Antonioni, la Sala de la Grigore Preoteasa – Deșertul roșu cu Monica Vitti, desigur

primul film care m-a convins să mă adîncesc pe deplin în lumea lui Cehov –- Doamna cu cățelul cu Iia Savina  și Alexei Batalov

primul film căruia i-a urmat o noapte albă – Splendoare în iarbă, cu Nathalie Wood și  Warren Beaty

primul film  care mi-a lăsat întrebări asupra unor valori de care nu credeam că m-aș putea îndoi vreodată (și se întimpla cam prin clasa a zecea)– Doisprezece oameni furioși, cu Henry Fonda

primul film la care am avut senzația de epopee  cinematografică: Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski, cu Nikita Mihalkov

primul film pe   care nu am reușit să-l revăd, deși aveam biletul cumpărat, datorită dramatismului său din final –– Reconstituirea lui Lucian Pintilie, cu

George Mihăiță

și tot așa, cu cîte un prim film la care…., se poate reconstitui o lume fascinantă, inegală ca apect și profunzime, care face și reface visul, care adulmecă, cheamă  și seduce iremediabil

vis? vrajă? seducție?

inchid pentru o clip ochii și întind mîna după o rolă

îndrăznesc să citesc : Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (regia- Elisabeta Bostan)

la cîtiva kilometrii de cinematograful copilăriei, într-un oraș mai mare, dar tot de provincie, care nu este nici cel puțin reședință de județ, se desfășoară –sau așa ar trebui respectată promisiunea făcută toamna trecută- un festival de film care nu merită a fi trecut cu vederea, dimpotrivă: MECFF

bellissima Squadra Azzurra

era sau a fost seara care a urmat unei zile  care ar fi putut sa fie mult mai buna, daca nu s-a vrut a fi generoasa, pentru mine ;

si cum eram certata cu mine insami, cu tot (nu neaparat cu toti) din jurul meu, cu javra asta pe care, orice mi-ar  oferi si mai ales ce nu imi mai ofera, continui sa o iubesc chiar mai mult decat o respect (relatie pe care nu am dispozitie sa o ”dezvolt”,  zau asa ), nu am deschis radio-ul, nu am deschis calculator (si ele ar avea nevoie de tratament, de ingrijire, de mai multa atentie, dar  sufera in tacere pe lista de asteptare de mai bin de un an….), nu am deschis vreun  ziar, iar dupa doua ore de somn chinuit, buimacita, am luat/infascat nervos puterea –adica telecomanda (Mottu Pitis spunea ca in casa cel care detine telecomanda tv are si putera, in familie desigur, desi… , dar nici asta nu dezvolt) am apasat pe buton si … m-am trezit de-a binelea : tocmai incepea a doua semifinala de la Euro 2012—Germania-Italia; ca sunt fan Squadra Azzurra o stiam/siu si o declar de vreo (2012-1978=34)de ani; eram in scoala si era o perioada in care imi organizam norma d e pagini ca si  pauzele in functie de meciurile transmise din Argentina (cred ca a fost ultimul Mondial transmis de TVR inainte de 1990), imi placea Kempes, dar nu tineam cu nimeni; si era chiar reconforrtant sa privesti fotbal de calitate, linistit, fara emotii; nu reusesc sa imi amintesc care a fost meciul in care a inceput sa imi placa Italia si s-a dus linistea…; dincolo de acel strigat, devenit legenda al comentatorului, mi-au ramas peste atitia ani pletele brune ale  lui  Mario Kempes si  cuvintele lui  Cristian Topescu, la sfarsitul semifinalei Squadrei Azzurra cu portocala mecanica (nici atunci nu mi-a placut portocaliul…) :”Nu stiu aca vom avea o mare invingatoare, dar avem o mare invinsa” ;I in clipa aceea , ca la un final de film (gen drama) bun nu mi-am mai oprit lacrimile

imi place si acum Squadra Azzurra si nu doar pentru ca are echipament albastru, iar cu ani in urma avea si jucatori frumosi si buni (acum sunt mai mult buni decat frumosi 🙂 …) , dar in acea seara de miercuri din aceasta saptamana, incepand de la patosul cu care cei unsprezece cantrau imnul  Italiei,  (pentru o clipa am avut senzatia ca trebuie sa aleg intre Verdi si Wagner… asta chiar as putea sa o “ëxplic”, dar nu acum!), dupa care am reusit sa fiu aacolo, in atmosfera jocului, unde, pe monitoarele poloneze se vedeau mai mult suporterii germani )

si astfel am uitat ca ma doare nu numi bratul , ca nu imi priesc decat orasele mari, am uitat  ca mi s-a aratat, in urma unui commentariu umbra ghilotinei, de parca nu eu as fi scris tot pe aici, pe undeva, pe blogul meu,  ca exista si o ghilotina a sufletului, pentru o clipa, ceva mai tarziu, cred ca a doua zi, o sinapsa m-a trimis pe blogul meu mic, unde, prêt de catva timp, incercand mai mult pentru mine insami sa scap de obsesia unui film, m-am pomenit dandu-mi mie insami un fel de replica la incercarea de a intelelege problemele pe care,vai!, nu le rezolva nici politicul, nici drama unora, nici prostia altora, nici cinismul, care, perceput la nivelul omului modest si simplu, atunci cand atinge rani sau cicatrici personale, ustura si nu a fost / nu a existat nici dorinta, poate uneori omeneasca, de a fi resimtit acel sentiment si in sens invres,

in acea seara jocul Squadrei Azzurra  m-a ajutat sa inteleg, inca o data, ca bucuria sportului poate sa readuca zambetul, ca se poate da mana cu adversarul in modul cel mai civilizat cu putinta, ca am si ca avem cu totii si fiecare dintre noi dreptul la astfel de momente frumoase, tocmai pentru a trece sau a-l suporta mai usor pe cele multe si coplesitoare pana la covarsire (frumusetea sportului adevarat consta si in refuzul acestei stari/situatii nefiresti omului)

in timpul jocului nu m-am gandit la ceea ce se petrecea in spatele usilor grele de la Bruxelles, chiar daca cele doua echipe sugerau mai mult decat semnificativ miza jocului din afara gazonului verde de iarba,pe care se rotogolea o minge de fotbal nu o moneda poleita si suferinda

de fapt, banuiam din cele aflate cu cateva zile in urma, ca la intrebarea pusa in urma cu un an pe acest blog negru, daca Giraudoux are sau nu dreptate, raspunsull este afirmativ,

iar dupa meciul la  care banuiesc ca s-au uitat toti … decidentii… de care depinde soarta  nu doar a unui batran continent, apare – deloc imprevizibil- ideea unui federalism fiscal si bancar, inclinat de la inceputuri spre un compromis, o  favorizare, de fapt, tocmai celor doua finaliste din aceasta seara

dincolo de orice coincidenta sau de  ironie a hazardului , cine mai crede ca intre fotbal /sport si bani  nu exista vreo legatura?

maine incepe o noua zi dintr-o noua saptamana cu probleme si griji vechi si noi

si in aceasta seara tin cu Squadra Azzurra

(daca Spania ar fi jucat cu altcineva…..)

maine incepe o noua zi

nimic nu opreste gandul sa se indrepte spre Londra Olimpiadei, nu-i asa ?