Paria

și deodată m-am oprit

eram ca turnul stafiilor

hîit

bătut de crivăt

bîntuit

tu,lume rea

ai fost vreodată și a mea?

mai ești ?

sau ai rămas închisă pentru mine ca o carte de povești?

căci, uiată, îi chemam

dar oamenii mă vedeau în răni.

ca  un apuss de soare-n mărăcini; așa eram.

și toți treceau

trăiau

și se grăbeau

nemavînd timp să vadă

coșmarul pe aceeași stradă.

auci , atît de singur că simțeam și umbra că mă doare

nu am urlat pustiitor,

ci am întins mîna spre soare

dar soarele s-a învîrtit cu-atîta aprigă mînie

ca deodata noaptea s-a lăsat pe lumea mea

 

 

cum? nimeni nu mă vrea?

-din volumul La porțile nopții de Ionel Teodoreanu-

De ce ? – păi, să încercăm să vedem

… să înțelegem și să explicăm, dacă om putea…

și ce anume să înțelegem, căci de explicat numai nouă înșine ne-ar folosi (și nici atît)

de ce  nu mai punem litere în cuvinte ciuntite pe blog?

de ce  renunțăm la aberații atunci cînd ne dăm seama că orice încercare de  a fi cît de cît … originali… este iluzorie, de fapt un eșec, mai mult decît o dezamăgire ?

de ce încrederea și credința în multe lucruri, nu doar  noțiuni  (ne ferim de cuvinte pretentioase, care nu ne sunt familiare) au fost  puternic zdruncinate?

De ce nu mai…

deocamdată nu găsim propoziția sau fraza printre grămada, scuze!, multimea – acesta este cuvîntul mai potrivit- de probleme  de sănătate care nu se cuvin a fi pomenite spre a fi știute de toți, nu-i așa? , doar ni s-a mai spus, nu o găsim sau nu le găsim nici printre grrijile pentru orele urrmătoare și nici pentru ziua de mîine, prea jenante pentru a fi aduse pe blog, unde, din întîmplare pot fi văzute și de către (‘n)alții care par imperturbabili la asemenea …aspecte.. și chiar bravi învingători ai acestora;

și pentru că ne îngăduim un răstimp de o zi,

nu ne gîndim la cele șapte sau cîte or fi, minuni care înfumusețează lumea și viața, ci ne amintim despre cele cinci ‚rele’ care ne împiedică  să fim noi înșine, iar dintre acestea, deocamdată, pînă mîine sau pînă într-o altă zi, ne retragem în abandon     (necesar a fi … continuat, adică ’dezvoltat’ .. datorită celorlalte patru)

Imaginile unei zile de 19 martie (peste ani)

!echec collectif

Castelul tau de ghiață l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am raătăcit
De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

 

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul și – larg si inmiit –
Săsimtă că vibraza in lumi nenumărate…

                                                                                                                   Ion Barbu – Umanizare

 

o zi frumoasă

 

 

   nu am primit o carte rară

         și nici una nouă, scumpă și  elegant legată

    nu am primit nici un disc pentru un pick-up sau o combină cu ace tocite

          și nici un DVD care să îmi capteze curiozitatea prin performanțele sale

                                                mai mult decît prin conținut

     nu am primit flori nici de la florăria de la parter

            și nici de la prietenele tale cu tarabele lîngă fîntînă

    nu am traversat vis-à-vis la Național – nu aveam bilet

              și nici norocul la un bilet în plus nu l-am încercat

    nu am auzit scrîșnetul roților în fața căminului

               dar tanti Aurica, portăreasa, și-a primit cartonul cu trufe de la Scala

     nu am primit o sticlă cu Lancôme

                 și nudoar  mireasma de pădure proaspat trezită a pătruns năvalnic

                                                                             pe fereastra deschisă

       nu am ascultat Mozart nici în camera ce dădea spre bulevard

                   și ni în loja de la Ateneu

       nu am primit nici un tablou

                     șinici vasul de ceramică nu era finisat

        nu am mîncat înghețată din fructe de pădure

                        și nici flori de soc nu am găsit

        nu am deschis telefoanele încărcate seara

                         și nici rucsacurile nu le-am atins

        nu a fost o zi cu surprize așteptate și bucurii care tonifiază

                                                                       ca orice bucurie

 

 

              m-ai cuprins, ca de obicei, după umeri

              și am mers pe jos pină pe strada  Galați colț cu Tunari

               să privim magnolia înflorită

 

               apoi

 

               am mers pe banca din parc, cea dintre mesteceni

               și am privit perechile de îndrăgostiți

 

                toate femeile radiau

 

     a fost o zi rumoasă

 

                  în cumpăna nopții ai dispărut înspre hăul tău flămînd

 

 

 

                   și nu, nu am visat; a fost aevea

 

                    după zece ani afișul făcut sul pe bibliotecă derula pe perete o viață întreagă

despre Pastișor

sau ca posibil subtitlu:  atunci cînd noianul de probleme și boala se confundă cu neglijența...

am primit de la un bun si veci prieten un  abonament pe un an întreg la revista Dilema Veche, dar din motivele din subtitlu nu am reușit să îmi reactualizez contul pentru abonamentul online

nu am reușit să citesc decît astăzi cîteva articole care încă nu erau blocatea mea,

și nu cred că aș fi ”postat!” ceva pe blog dacă  nu a  fi citit articolul semnat de Andrei Gorzo

sper să se rezolve problema mea sa primesc codul de  Cupon, necesar înregistrării

oricum, despre  asemenea  fel ”întîmplare” nu voi maipomeni !!!

și cer, aici, pe blog, scuzele cuvenite redacției

așadar, despre Pastișor

după ce am terminat  de ”lecturat” articolul lui Andrei Gorzo, pe are de cele mai multe ori îl citesc cu plăcere, m-am întrebat oare ce ar fi spus bunul  său prieten  Alex Leo Șerban despre Pastișor (ca articol, desigur);

am trecut repede peste gînd pentru că  mă întreb ceva mai serios, dacă în căutarea cadrelor în cadru,  de prin alte filme, criticul a văzut, într-adevăr, atent sau cu atenție filmul lui M Hazanavicius, altfel nu înțeleg de ce trimiterea la D Fairbanks și G Kelly, cînd povestea sau drama eroul amintea mai degrabă de Rudolf Valentino sau John Gilbert, idolii acelei epoci  și ”contemporan” cu Artistul lui J Dujardin, cît despre acel Sounset Boulevard, este mai complicat, de fapt,  mai necesar de … detaliat și de nuanțat, ceea ce nu este cazul în acest spațiu și context;

un film care, chiar dacă unora li s-a părut a fi un ”pastiche”, Academiei Americane de film i–a plăcut și i-a acordat cîteva

statutete,(cam multe, cred eu…)

și multora dintre noi le-a păcut mult pînă la încîntare, Artistul (nu scriu The Artist) rămînînd un film european

cu riscul de a repeta ceea ce am scris în altă parte,  îmi amintesc dialogul dintre Isabelle și Hugo (un alt favorit al meu) :

-mulțumesc pentru film

– a fost un dar

așa am văzut și astfel l-am primit eu acest film, ca pe un dar minunat