Lipsă de originalitate

Cu ceva timp în urmă, în anii mei frumoși și adevărați, cineva apropiat mi-a vorbit desptre un pictor polonez, pe jumătate francez (încă de atunci îi admiram și îi pizmuiam pe polonezi…), despre  Balthasar Klossowski de Rola Balthus , un pictor căuia i-a plăcut să se joace cu ideea inocenței pierdute a adolescenței.  și cum calendarul meu arată o zi regăsită ca dată (calendaristică) doar din patru în patru ani, am luat o broșură –nu am album- și am văzut o pictură cu titlul  The Golden Days și uitîndu-mă la iarna încăpățînată de afară și la starea mea care nu se vede, ci doar eu o simt, am început să rasfoiesc broșura mai atent ;i am cxitit cam așa ceva (traducere aproximativă,  recunosc):

Balthus - The Golden Days

Eu văd adolescenta ca pe un simbol. Eu nu voi putea picta vreodată o femeie.Frumusețea unei fete/adolescente  este mult maiinteresantă .Adolescenta ”incarnrază”  viitorul, ființa  înainte de a deveni/a se transforma într-o frumusete perfectă. O femeie și-a găsit deja locul său în lume, o adolescenta, nu. Trupul unei  femei este deja ”complet”/împșinit. Misterul a dispărut 

m-am hotărît destul de greu care dintre reproduceile de acolo îmi place sau îmi plac mai mult, iar din motive ușor de bănuit/înțeles, am ales  aceasta

tematica ”dominantă” a acestui artist oferă subiecte generoase, dar eu, desigur, mă opresc doar la constatările și ”impresiile” proprii, păstrate acum în gînd

– Balthus – Solitaire – (Vignette)-

…..în agitația unui continent care nu se mai regăsește unit tocmai în jurul ‘leagănului democrației’, printre convulsiile sau contradicțiile unei țăriîn care trăiesc și unde prioritatățile diferă pe diferitele paliere ale puterii, eu găsesc să vorbesc/ să  scriu despre feminitate și alte aiureli

din lipsă de originalitate, firește

Un scherzo frumos ca o rugăciune

Cu cîteva luni în urmă –să fie déjà un an?- -X- îmi propunea o nocturnă de Chopin, la cele două ipostaze surprinse de către Andrey Radka

astăzi, firește, deloc întîmplător, eu aleg Scherzo-ul No 3

   

o altă fotografie realizată tot  de cître același Radka 

                       
 
 
 
 
 
   cînd stînd îngîndurată-n iatacul solitar,
                        întîmplător, pe harfă-ţi laşi mîna străvezie,
                        ai să-ţi aduci aminte: «La ceasul ăsta, chiar,
                        eu îi cîntasem lui aceeaşi melodie».

                                      Adam Mickiewicz, în tălmăcirea lui M R Paraschivescu-

eu mă prefac a crede că nu știu de ce nu pot intra pe blogul ei frumos și sper că poate, totuși, cîndva, într-o zi va mai trece pe aici și-mi va găsi gîndul pentru ea

(încep să îmi pierd și prietenii virtuali și cred că nu este doar din vina mea…. ; dar aștept primăvara, cînd soarele și verdele înmoaie chiar și durerile)

[ceea cer nu se cuvin e a scrie, dar TREBUIE să …menționez… : nu am uitat pe nimeni,

dar Vă citesc mereu la terminarea programului draconic (acum am avut o pauză…)    ]

și este ziua sa, a lui Fr CHOPIN

SUBIECTIV, în loc de altceva

 Mă gîndesc:nu, nu în asta constă raritatea, Barbu era matematician, Blaga -filozof, Arghezi- romancier, Călinescu – dramaturg. Impresia de neobișnuit o crează nu polivalența, destul deobișnuită în epocă,ci eleganța și armonia acestei personalități; între atîtea corpuri strălucitoare (stălucirea este reflectarea razelor,impermeabilitatea) prezența aceasta nepătimașă, nesubiectivă,dispusă să absoarbă luminile pe care ea le întîlnește în drum și să le discearnă cu înțelegere și subtlitate – iată un lucru rar și impresionant. Gradul  de  maturitate al unei culturi este dat pentru obsevatorul atent nu de  numărul creatorilor –niciodată reprezentanți ai seriei, întotdeauna revoltați și intoleranți – ci de numărul celor care, oarecum nenuanțat, sunt numiți oameni de cultură, ființe supunîndu-se  cu grație legilor societății pe care o reprezintă într-un plan superior.

 

                                           ( fragment din … interviul … dat de Al Rossetti Anei Blandiana și publicat în volumul Convorbiri subiective, în colaborare [ori alături, mai corect exprimat, cred eu, de Romulus Rusan ], volum gîndit în redacția Vieții Studențești si apăruut la editura Albatros în anul 1971; pe una dintre filele cărții din bibloteca mea apare data ianuarie 1976, Copșa-Mică…)

aș fi vrut să redau/transcriu întrega discuție dintre cele două personalități,  ; volumul, de fapt sunt două volume, cred că ar merita și acum –sau mai ales acum- mai  multă atenție

eu l-am recitit acum cînd, căutînd cu totul altceva, l-am re-găsit  oarecum ”dosit”pe un al doilea șir de  pe un raft de cărți

și mi-am amintit  puțin amuzată, deși starea mea nu era deloc ”aservită” pt așa ceva, că în urmă cu cîteva săpttămîni sau poate luni, am nimerit mai mult dintr-un click și  întîmplător și curios pe un blog care se declara a fi intelectual; înspăimîntată, am recunoscut repede că am nimerit greșit și retrăgîndu-mă politicos, am pomenit, legat de subiectul postării de America ogarului cenușiu, întrebîndu-mă deloc retoric dacă sau cîți dintre noi își  mai amintesc de ea; mi s-a răspuns lăsîndu-mi, oarecum , senzația că aș fi în off side/offside; sincer, nu am încercat să rețin numele blogului, nemaitrecînd pe acolo, fiindu-mi dintr-un început inaccesibil;

ehei, mai am de acumulat, de digerat, de…evoluat, dacă timpul îmi va permite;

par schimbată, cumva? nu sunt nici ironică, nici invidioasă, nici rea, iar problemele din ultima vreme m-au ajutat să  înțeleg cu totul altceva decît răutatea sau rubedeniile acesteia;

spre finalul discuției, Profesorul Al Rosetti este întrebat de către Ana Blandiana:

     -credeți că zeii trebuie cunoscuți cu amănuntul? Credeți că e bine să știm despre ei totul ?

iar răspunsul :

       -totul? Cine știe totul?dar dacă ar fi posibil, de ce nu ?

zilele  trecute pomeneam/”scriam” în altă parte și în alt context despre zeii greci; azi nu mă gîndesc la Ahile, ci la Femios, pentru că, încercînd să înțeleg     zbuciumul și  binefacerile foarte interesate ale unei integrări nu adiacenteglobalizării, ci parte a unui corp aidoma celui din matematici, constat că este mai greu și poate de aceea mai de apreciat să trăieștti în condițiile unei permanente și teribile presiuni suspicioase.

… și știu că zeii sunt lăsati să moară singuri….

cît despre acel pahar de vin grecesc de care pomenea Ortega y Gasset, îmi doresc să fiu sănătoasă pentru a-l gusta la vară, pe Acropole

Cel care sfidează nu doar tehnologia

(în urmă cu cîteva zile la nedumerirea mea de ce War Horse  ar fi un fenomen, Billy-Irina mi-a răspuns promt și sec : ”pentru că e Spielberg, de-aia!” )

nu îmi amintesc sigur dacă atunci era deja vreun cod colorat

acum răspunsul a venit din

altă parte, poate singurul rival adevărat al lui Spielberg

–––––––––––––––––––

Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,

Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,

Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre

Pe ele niciodată lumina nu se stinge …

 

Vasile Voiculescu

Sunt culmi înfricoşate

 

[poate ca va mai veni si primavara, iar grijile (mele) se vor topi linistit]

despre …. Filmul ca dar

‘Aș recunoaște dintr-lo mie sunetul unui proiector de film.’

 

   cît de mult i-ar fi plăcut lui Orson Welles  aceste cuvinte…

este doar una dintre piesele acelei jucării atît de dragi (și nu, nu seamănă deloc cu acel

( joc puzzle din castelul Xanadu al  lui Kane) – acea minunăție care este mai mult decît o mașinărie formidabilă, cu care se creează, se inventează și se dăruiesc pentru a fi trăite,

”trucurile magice și iluziile,Lumea… imaginației.’

 

pentru o lume care trăiește un timp și într-un timp, strecurîndu-se prea grăbit(ă) pentru a percepe cu adevărat,  pentru a simți dramaticul – nu  tragicul-  acestui modus vivendi, se reinventează povești adevărate, chiar dacă cei preocupați de  probleme grave, bîntuiți de angoaze de tot felul, opriți pentru cîteva clipe să le privească, nu înțeleg sau nu știu că  au fost și rămîn  adevărate

nu voi încerca să comentez ca un critic de specialiate ori ca o persoană ”avizată” cele două povești care aduc și lasă tandrețe, melancolie, bucurie, \zîmbete și lacrimi și multă foarte dragoste, intr-un mesaj pe care…

s-a scris și s-a vorbit mult atît despre Artistul (The Atist) lui  Michel Hazanavicius și al lui Jean Dujardin deopotrivă, cît și despre HUGO, cel care îl ajută pe mereu surprinzătorul M Scorsese să îl redescopere cu mijloacele erei digitale pe Georges Méliès, de fapt, cei care îl descoperim cu a sa Călătorie pe lună suntem noi, cei care urmărim povestea

două filme care încîntă pînă la seducție

două filme cam … atipice… pentru abonații boxoffice-ului și nu numai pentru aceștia

două filme care –cred eu- nu întîmplător (ne) trimit către începuturile lumii fascinante

a filmului, iar dacă s-a vrut un omagiu adus acelor oameni fascinanți și …mașinilor       incredibile cu care realizau trucurile magice, recunoștiința este a noastră, a tuturor celor care iubim filmul și pentru care acesta nu este doar o lume a iluziilor.

aveam și avem nevoie de astfel de filme, care în clipele de răgaz pe care ni le permitem,

ne amintesc de frumusețea/noblețea curajului, de puterea perseverenței și a credinței în tine însuți și în justețea dorinței împlinite cu prețul sacrificiului, dar și de nevoia de adaptare la rigorile –aparent fără nici o noimă- și la ritmul vremurilor în continuă schimbare, într-o  mișcare  permanentă și imposibil de oprit

pentru magicianul care spune cu resemnare

   ‚ mulțimea nu mai avea timp pentru…    

     trucuri magice și spectacole de film;

     soldații care s-au întors vãzuserã    

    atât de multã realitate, încât erau plictisiți de filmele mele;

    gusturile s-au schimbat, dar eu nu m-am schimbat odatã cu ele’

surpriza vine din partea unui băîețel  isteț, orfan în vârstă de 12 ani,  care este nevoit sătrăiască  în zidurile gării din Paris, printre  ceasurile mecanice imense, pe care le reglează așa cum l-a învățat tatăl său; iar ”șterpelirea” unor jucării de la magazinul lui Papa Georges pentru a repara un robot ciudat, care pare a voi să scrie ceva, un mesaj, probabil, îl va ajuta să cunască lumea iluziilor creată cu ani în urmă de către vestitul magician și reallizator de filme, Georges Méliès, căruia i s-a salvat  un film prețios;

nu mă gîndesc la ceea ce ar putea să scxrie ca mesaj robotul lui Hugo și nici care va drumul său, trec repede peste gîndul că nu îmi place colorarea filmeleor vechi alb-negru ,

mă închipui în acea bbiblioteca a dlui Tabord și rămîn cu secvența în care Isabelle și Hugo urmăresc unul amuzat, celălalt îngrijorat, emotinat cascadoriile lui Harold Lloyd tot pe un acele unui  ceasornic, și nu vreau să știu cîți dintre cei care văds acest film al lui Scorsese știu cîte ceva despre actor și ochelarii săi….

și pentru un alt Artist al filmului fără sonor, de odinioară există un salvator, un înger păzitor : este fidelitatea, recunoștiința si – de ce nu? – o posibilă și frumoasă iubire păstrată ani de zile cu discreție

(pentru mine e greu de înțeles încadrarea sa la nominalizările pentru Globul de Aur la Categoria  ”comedie și film muzical”, dar, oricum, nu am reușit să văd gala; Globul l-a meritat! )

George Valentin   amintește prin nume și aparițiile sale de la începutul filmui de gloria lui Rudolf Valentino, dar drama artistului care nu vrea, refuză să se adapteze noilor condiții de filmare, seamănă mai mult cu cea a lui John Gilbert, însă dacă acesta din urmă amintit  nu a avut puterea sau curajul de a-și asculta îngerul -și era unul de-a dreptul divin: Greta Garbo- Artistul lui Jean Dujardin are pe lîngă afecțiunea atrăgătoarei Peppy Miller și un tovarăș de viață credincios : Uggie

cele două povești au poate mai multe sau mai puține puncte ori repere comune– eu aleg banda de celuluid salvată de la autodistrugere

ceea ce rămîne, este de fapt, tocmai FILMUL ca dar 

și dragostea noastră pentru el

[  Hugo și Isabelle:

  -iți mulțumesc pentru film

                                       -a fost un dar                              ]

Ceea ce nu se cuvine să fac

dar, totuși, fac:

să  scriu cu greșeli

și

să  pomenesc despre boală și alte probleme pe care le am

să nu mai fiu atît de …”întunecată”în scris

să  las comm fără răspuns

dar

boala și problemele există (însă suynt doar ale mele)

de scris, scriu așa cum pot atunci cînd pot, mai greu de scuzat  este punctuația

sunt zile, sunt postări și sunt comm-uri cînd și unde nu găsesc răspunsul potrivit,

deși/cu toate că se cuvine un mulțumesc

mi-au priins bine PA-urile lui Călin… nu știu de ce m-am lăsat

voi exersa singură, poate

(inutil de reamintit: nu dau click contra click, blogul meu nu este inregistrat pentru trafic)

sunt bloguri pe platforma blogspt.com unde, momentan, din cauze/motive ce țin de setările mele neactualizate, nu pot lăsa un rînd… se va remedia mai repede decît freezing rain

Cea mai frumoasă jucărie

l-am rugat pe un domn dintre vecinii de pe scară să mă însoțească în podul  blocului   pentru a căuta mai ușor și a găsi, atfel, mai repede, o carte veche, rămasă de la mama, eram sigură că trebuie să fie acolo;

ajunși acolo, pe lumina unei după-amieze geroase, fiecare dintre noi s-a îndreptat înspre un colț al… ”parcelei” rezervate mie;

după cîteva clipe aud spunîndu-mi-se: ‚uite, aici sunt lăzile și sacii cu cărți’

eu, privind pe gemulețul făcut între țiglele acoperișului, căutam deja altceva – o săniuță impletită, făcută de tata : a mea avea un desen roșu în mijloc, cea a vărului meu, unul albastru;

mi s-a părut că aud o voce cuoscută: ‚lasă că desfac eu, doar să îmi spui cum arată cartea și titlul ei, am reținut doar că este vorba despre film sau teatru, mai veche’

am încercat să ma fac văzută și auzită dintre ceea ce nu mai știam ce însemnau grămezile de lemn acoperit

este una subțire , cu coperți negre, cu fotografii rotunde și scris galben :Vedetele  

 filmului de odinioară”….’

 

am mai scotocit cu privirea și în clipa în care am înțeles, am spus cu vocea cam răgușită : ‘Vă mulțumesc frumos, dar dacă se poate poate venim sîmbătă dimineața, cînd nu va fi atît de frig și va fi mai multă lumină, acum se întunecă….’

înțelesesem că nu sw afla acolo săniuța mea și dintr-o privire precisă, pe un sac anume știam că nu voi urca să caut în zadar cartea frumoasă, cu oameni frumoși și din care am învățat multe despre povești și vise minunate;

în dreptul ușii mele, în loc de la revedere sau noapte bună, mi s-a spus pe un glas blajin, care voia, parcă să aline: mai ai puțină răbdare cu iarna asta, este nevoie și de zăpadă; mi s-a părut că  te-am auzit murmurînd ‚pe scări boboc de trandafir’…vine ea și primăvara, deocamdată bucură-te de zăpadă și ferește-te de ger ’

în spatele ușii am spus tare, stringînd bine pleopele: R O S E B U D

 

 

cîteva clipe mai tîrziu pe plasma de la desktop se derulau ultimele secvențe de pe un DVD adus din Viena     – simbolul unei copilării sacrificate,  închise sub un glob de cristal

săniuța mea nu a avut nume, copilăria mea a fost frumoasă, ca un basm, îmi era dragă, deși nu era printre preferatele mele, o căutam doar iarna, dar era a mea și ne bucuram împreună;

pe măsură ce trec anii și iernile îmi amintesc tot  mai des de ea și îmi lipsește;

în acea zi am urcat în acel loc care mă doare ca o rană ce a rămas și este, în căutarea unei cărți anume despre povești cu personaje frumoase și (sau doar) interesante, nu  chiar întîmplător….

două povestiri spuse fiecare într-un mod seducător și atît de diferit mi-au amintit că pentru cel care a încercat să ”povestească” în felul său magnific pentru privire și percepere, dar greu de cu-prins între cuvinte, filmul a rămas cea mai frumoasă jucărie care i s-a dat omului;

despre această miraculoasă jucărie, într-o postare viitoare [ tot fără ciornă voi căuta un șurub și un ritm de step]