știi ceva? – m-am săturat

de îndoieli și de certitudini

de gri și de ecru (cu ori fără accent)

de gîndul articulat și de cuvîntul neargumentat (nu invers)

de inteligența neputinciaosă și de prostia omnipotentă

de frumusețea ascunsă și hidoșenia acaparatoare

de  trăiri și amăgiri, de prietenii cuvinte dăruite, și luate grabnic înapoi

m-am săturat să cer mreu iertare fără motiv,

să spun mulțumesc pentru acuze nedrepte,

m-am săturat de capriciile tale, Anule, care te pregătești cam anevoie de     plecare

hai, ia cu tine dilemele Moșului și lasă locul curat și neted pentru

un altul mai bun, ce  va să vină,

de-o fi fratele tău, mezinul tau, ori urmașul  urmașilor tăi

iar pe mine mă va găsi, cu sau fără blog,

îl ”inștiințez” cuviincios, de pe acum,

că m-am (mai) săturat și

de  scris cu dureri în mînă

de greșeli de ortografie, nu doar de litere înghițite cu ceai

de citit bloguri în grabă, nelogat(ă)

de ținut bloguri dragi ca private sau ca semne de carte

de răspunsurile și comm-urile mele cam prea instantaneu …elaborate

de generozitatea și oprtunismul de pe alocuri virtuale  și reale

de jocul și joiaca cu reguli încălcate

de chemări ori de provocări  neurrmate

de începuturi rămase ca  o rană

de sfîrșituri cu  o întrebare de început(uri)

și nu m-am săturat

de vîjîiala mea sporadică și hoatică prin blogosferă

                           de blogurile pe care le citesc pentru a  mă convinge că există și altceva                                  decît imberbul cotidian și real

așa cum nu m-am săturat

nici  de blogolume și nici de blogfosferă

cu sau fără blog,

VĂ doresc TUTUROR și FIECĂRUIA în parte

UN AN (mai) BUN  cu SĂNĂTATE și BUCURII

O altă iarnă

ai fi putut să lași scris pe  o foaie cu caligrafia ta impecabilă

dar e mai comod să spui grăbit  pe banda robotului de la telefon

Vino, vom merge la Soveja în munţi.

 

și uită celălălalt vers care știu că-ți place

Acolo trecutul meu, ca-ntr-un cufăr vechi o haină albă.

Am ieșit afară, în aerul rece

și am auzit o voce, apoi două, păreau mai multe

care, parcă, se îmbiau, se îmbinau, completîndu-se, contopindu-se

am privit în(spre) zare și am înțeles

era chemarea ta de dincolo

iarnă, tu, soră invizibilă

când şoimul arată drumul viitor al vânătorului,

și buchetele strânse de pe câmp izbucnesc prin lacrimă,

mă voi prinde şi eu de roţile carului tău triumfal

dar aici, margherită, floare stelară

prin catifeaua liniştii pirogă

ai dăruit visului o vioară

sufletul s-a umplut de văzduh ca o orgă

 

vreau să rătăcesc dincolo de mâhniri.

aici, atât de trist, cântecul cheiului şi-al apei

 

râsul se lua la-ntrecere cu râul.

ce fu mai fraged? Unda sau cuvântul?

 

sau sus pe pisc cât soare mai există

și versu-acesta-i eu sau tu. Sau orice.

  

 fulgii-mi cădeau pe față

Numele tău pe buze… Numai vântul.

 

 

 

    [versuri culese din poezia lui Ilarie Voronca]

(de acolo, de unde  ești, ajută-mă, te rog, ca în  puținele orepe care le am la dispoziție pentru net să  le pot  folosi  fără tot felul de problerme neplăcute, mai ales tehnice)

Un Decembrie care…

ar trebui să fie  al nostru, al tuturor din această țară,

dar, din păcate, din nefericire, nu este

și cu fiecare an care trece ne amintim de aceste sătămîni tot mai anevoie

și tot mai dezbinați, pe mai multe baricade, cînd ar trebui să ne amintim altfel

că atunci, într-o zi de 22 care aducea ca o revărsare adevărul dureros și cumplit al zilei de 21, cu 22 de ani în urmă am reușit să înlăturăm cea mai dură baricadă sprijinită pe minciună, pe ideologie contrafăcută ( aici se potrivește, se impune alt termen, știu!), pe lipsuri de tot  de felul – de la libertate pînă la pomul de Crăciun, o baricadă ridicată în acele zile nu doar pe sîrmă ghimpată, dar și pe tancuri tancuri și arme obișnuite sau sofisticate, la vedere ori ascunse sub haine sau după ferestre

atunci nimeni sau aproape nimeni nu se gîndea că este protagonist sau figurant într-un posibil scenariu

… scenariștii de profesie sau de  ocazie aveau să apară puțin mai tîrziu, destul de repede, totuși…

atunci noi făceam propria noastră Revoluție, căci a noastră a fost

orice mișcare socială are, desigur, nevoie de un impuls și de o pregătire,

de condiții ”propice” și de ”catalizatori”, iar  toate acestea și altele, în plus, nu au lipsit nici la noi, în acel decembrie

ce fel, cum și în ce măsură au fost (din) fiecare, nu știu

eu știu doar că, într-un oraș de provincie au fost cîțiva tineri care, începînd cu 18 decembrie purtau la încheietura mîinii o eșarfă tricoloră și cînd ajungeau acasă de la muncă puneau  pe pervaz o lumînare aprinsă (în acea săptămînă nu mai erau întreruperi de electricitate)

așa cum știu că pe muncitorii, maiștrii, inginerii, economiștii din intreprinderea la care eu lucram atunci nu i-a obligat, dar nici nu i-a impiedicat cineva să isaă pe poarta principală pentru a se alătura celorlalți, tot mai mulți, din piața centrală,

tot așa cum știu că cei din secțiile cu foc continuu se înlocuiau pe rînd, pentru a asigura fluxul producției și siguranța  mașinilor de lucru – nu se gîndeau atunci la siguranța propiului loc de muncă- își strîngeau bucuroși mîinile zîmbind sau/și chiar stăpînindu-și o lacrimă, dar era acel sentiment al speranței renăscute și al libertății descătușate

pe urmă…, mai pe urmă,

multora nu avea să le mai pese de scenarii, de teroriști despre care au auzit sau chiar i-au văzut fie și măcar la televizor, aceia cu două sau trei legitimații și tot atîtea rînduri de haine pe ei,

oamenii știuți de mine aveau să devină cu fiecare an mai preocupați de alte întrebări și copleșiti de griji de care sperau să fi scăpat în acel Decembrie…

unii dintre cei știuți de mine se întreabă și azi cine le-a rănit copilul aflat la școală în Timișoara sau în București, cine le dă lămuriri pentru cele cîteva nopți (sau săptămîni) petrecute la Jilava [am mai pomenit despre asta în noiembrie, anul trecut…], alții, tot mai puțini se gîndesc să aprindă la biserică o lumînare și să spună o rugăciune pentru cei care nu mai sunt din acel Decembrie, gîndul la troițele tot mai puține prin toată țara este sau rămîne (ca) o întrebare retorică

oamenii știuți de mine, dacă au norocul să aibe bani pentru sărbători – doar  este Decembrie, nu-i așa?- se bucură că pot cumpăra un brad sub care Moș Crăciun să lase după  posibilitățile și nu după dorințele fiecăruia un dar, mai mare sau mai mic,

oamenii pe care îi știu eu, cu mai multe sau mai puține școli absolvite, cu diplome obținute buchisind cartea și nu fluturînd teancul de euro sau dolari prin discoteci sau restaurante,

acei oameni știu, cu siguranță să citească, deși adesea păstrează banii adunați pentru o carte ca să cumpere medicamente sau o haină de la second-hand

și reușesc să își amintească frumusețea unui colind

––––––––-

Acel și acest Decembrie al oamenilor știuți de mine este diferit de cel al unora care scriu  tomuri de scenarii luînd o idee dintr-o carte deja scrisă, o alta dinbtr-un film văzut pe Dvd, însăilind-o cu ceva auzit ca o poveste tragică dacă nu ar fi fost dramatică și iac-așa se pomenesc că se prezintă cu numele de scriitori

Nu aș fi scris anul acesta nimic despre acele zile și acei oameni știuți de mine dacă un editorial al domnului Andrei Pleșu nu m-ar fi trimis  cu gîndul la un  écrivain pe care de regulă îl ocolesc prin ziare, dar ”dosarele” i le-am citit pe diagonală

și astfel murmur  altfel decît în copilărie

sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

voci tragice pe vînturi se aprind.

treziţi-vă, vă vin colindătorii,

acuzatorii, asprul lor colind.

                                                                                               – Nicolae Labiș – Zurgălăul

mă întreb

de cîteva ore bune mă întreb dacă, într-adevăr,am terminat/absolvit ASE-ul,

dacă am știut vreodată cum arată și dacă  am avut de-a face cu un buget, fie și tangențial, în ”meseria”mea

nu aruncați în zidul meu cu roze, păstrați portocalele și mandarinele pentru necesarul  de  vitamina C, este păcat să stricați bratele balanței, iar săgețile sunt bune în orice timp, mai ales de pace, este o iarnă capricoasă, cu sărbători cam improvizate, așa încît verdele este prea valoros pentru a fi irosit degeaba

eu nu mai ”comentez”politică, iar de problemele economice m-am depărtat nepermis de mult

cît despre așa zisul ”buget propriu”, acesta, în cazul meu, depinde în mare măsură cît de repede și mai ales cum îmi refac starea de sănătate, dar și modul în care voi reuși să înving prejudecățile unora cărora aș vrea să le pot reaminti că nu sunt singurii ajunsi într-un oraș de provincie care au călcat într-un teatru bucureștean sau într-o cinematecă tot de acolo

că pe vremea cînd Dilema stătea pe tarabe, la discreție, eu îmi făceam bilet de voie de la servici, în contul unui timp neplătit, evident, pentru a o avea și a o citi acasă, mai repede,

că am urmărit și urmăresc și eu Profesioniștii  de la care Eugenia Vodă izbutește cu o iscusință de invidiat, cred, de către mulți … moderatori intelectualizați cam precoce ori deja obosiți ,să obțină ineditul dar și amănuntul dorit (în provincie există moderatori și jurnaliști foarte buni, am ai spus-o, iar unele talk-shouri  sau dezbateri chiar surclaseaza multe dintre cele cantonate, la ore de vîrf, în anumite tipare)

dar mai întîi de toate trebuie să mă regăsesc pe  mine însămi, să-mi recîștig voința de altădată și încrederea în mine însămi și asta nu în blogosferă, chiar dacă și aici se pot pierde multe caree crezi că îți aparțin și că ești protejat de imensitatea și inefabilul misterios al virtualului

dar pentru fiecare – și pentru mine- există un dacă

simplu: mi-e dor

nu, n-am uitat :

                                                                                                        gândul are timp, sisi

atunci

…cînd totul mi-e potrivnic,

cînd  caut în zadar subtilitatea acolo unde știu prea bine că  există,

[ nu prin subtilitati se raspunde intepaturilor lasate ca pietre filozofale in… diverse stari de agregare fizica/e,( lasate) pe bloguri straine]

cînd blogul nu mai rămîne nici ca loc de refugiu,

cînd prieteniile virtuale nu se pot păstra mai sincer și mai durabil decît cele reale,

cînd într-o lună din an, obișnuită a fi a bucuriilor, îmi amintesc de beculețe colorate sparte cu răutatea și cu prostia ce trec peste orice timp și vamă,

atunci

uit și de simbolistica oglinzii și de ordinea cuvintelor, nu îmi amintesc  nici de posibile dialoguri-monologuri subiective, ceașca cu cafea alunecă din mînă peste icoane și agende, calendarele rămîn cu filele neintoarse, iar istoria clipei nu se mai regăsește în nostalgia sintezei

și o filă veche și îngălbenită, decupată și pusă cu grijă  spre aducere=aminte, alunecă, iar gîndul este cel ce cade  în locul fulgilor de omăt, peste țărîna care nu-și mai așteaptă colindătorii

Am uitat să fiu deştept

Pentru-o zi ori pentru-o viaţă

Cît înmărmurit aştept

Albe, braţele-ţi de gheaţă.

Nu mai cuget, cred, mereu:

Strîns în mine ca-ntr-un templu,

Însă demn în miezul meu,

Cu zgîrcenie contemplu.

                                                                                                           (versuri de Nicolae Labiș)

BLOW UP and subtlety

era început de vară și de sesiune cînd am fost să văd pentru a doua oară filmul  pentru  a-i ”prinde” subtilitatea

ceva anume mi l-a readus brusc în minte, tocmai (sau) datorită subtilității, de fiecare dată pe alt registru, eu neavînd întotdeauna cheia potrivită la îndemînă

tot la ”vechituri”  am rămas?

da și nu; am văzut și eu Culoarea sentimentelor (titlu mai inspirat decît originalul), am văzut și eu The Descendants care cred că va lua un Oscar, mi-a plăcut și War Horse, dar a  pomeni despre  acel Arbore al Vieții, după ce am citit cronica semnată de Angelo Mitchievici, eu nu mă încumet a mai adăuga ceva, poate doar să-mi repet în gînd că prezența și premiul de la Cannes nu au fost întîmplătoare…. ; pentru mine tot filmul european rămîne ca punct și reper de valoare și –de ce nu?- de exigență;

iar revelația în acest an a fost filmul polonez Trandafiraşul (Rózycka, 2010), în regia lui Jan Kidawa-Błoński. văzut la  MECEFF 2011

dar nu pentru a vorbi sau a scrie despre filme am deschis acum blogul, chiar dacă aseară am avut bucuria de avedea la tv un film după care tînjeam din revista Cinema  a adolescenței mele – Cinci seri, realizat, nu doar regizat de Nikita Mihalkov

și m-am trezit cu același gînd care ar trebui să îmi rămînă mai presus de celelalte

necazuri, neplăceri sau chiar dezamăgiri dureroase,

acela că nu există rele și belele mai mari, mai grave decît războiul și boala

și mă doare mai puțin mîna, (eu chiar nu port mănuși de box….) parcă ceva mai apăsător sufletul,

dar durerea acută o simt altfel, din alt motiv :

din neatenție mi-a căzut Filozofia Renașterii a lui P P Negulescu pe picior, nu la picioare…

degeaba aș căuta vreun leac; privirea mi se îndreaptă spre un colț cu sticluțe, unde deslușesc fără ochelari bruno banani, for everybody, dar ping-ul de la Mirela merită altceva, poate un Lancôme Magnifique și ca să rămîn în renaștere ar  trebui să caut o pictură a lui Francesco Mazzola

la mine sau pentru mine cam de multă vreme nimic nu se mai închide perfect, într-un cerc, rămîne o elipsă

======================================

să Vă aducă Moșu’ Nicolae tuturor ceea ce Vă dorîți ¡