mă amuz

în vremuri și (nu pe)în vreme de criză

globalizată (sau aproape)

Mă  amuz că simt cum trece timpul pe lîngă mine, fără să încerc să fac ceva cu folos

[și la ce bun ?!? – cînd îți năruiești munca printr-o semnătură, în timp ce îți permiți să lezezi personalitatea superiorului direct, sperînd că sentimentul de dreptate, ca și cel de camaraderie este același în care credeai, chiar dacă niciodată nu ai regretat acea răbufnire de orgoliu…]

Mă  amuz că reușesc să văd două sau trei filme pe zi, fără să rămîn cu ”impresii notabile” și fără dorința de a le revedea

Mă  amuz că printre reviste cvasi-mondene (nu dau titluri, dsar nu sunt nici Can-Can, nici Libertatea ori Taifas – ei na, iată că am habar de așa ceva!!!) mai deschid și chiar citesc cîteva pagini din căți greu de alăturat ca gen,

Mă  amuz că, la o privire grăbită sau nu, adică absolut întîmplătoare, se poate crede că stau ceasuri/ore întregi cu privirea pe sticla televizorului, cînd, de fapt, sunt zile în care butonez telecomanda pentru a afla ce se mai întîmplă prin lumea noastră, mai mare și mai mică,iar televiziunile de știri  mă  trimit tot la ziare și la net

Mă  amuz că în plină invazie sau ”explozie”  a e-book-lui Tîrgurile de Carte devin suverane

Mă  amuză gîndul că mă  prefac a nu ști de ce nu pot să trec în lista fluxului RSS de pe blogul meu un anume sau mai multe bloguri, dar parca am învățat demult, în școală, despre o legatură biunivocă

*(aici am atins o problemă  cam delicată, pentru că eu am rămas în lista multora dintre cei care la mine nu mai apar și le sunt recunăscătoare)

Mă  amuz amintindu-mi că voiam să-mi cumpăr ….”domeniu”, cînd eu acum citsc majoritatea blogurilor nefiind logată, cît despre comentarii, ce să mai zic? Bloggertitl are și el – ca orice domeniu care se respectă- legile sale, pe care eu, acum, nu mă  simt în stare să le respect

Mă  amuz pînă la bucurie maximă  că lumea virtuală se întrepătrunde cu adevărat cu cea reală și ne regpsim în diverse forme de comunicare prieteni virtuali care sunt dispuși să se ajute (să mă  ajute î) în situații și probleme reale

Mă  amuză –oare?…- că am vreo patru proiecte începute și aproape abandonate nu doar din comoditate, ci și din lipsă unui imbold mai categoric și a unei ”susțineri”mai sincere, dar uit cam des în ce fel de lume , de societate trăiesc și că bună-voința, dorința și chiar bunul simț nu sunt suficiente și se nimerește să bat total neinspirat la uși nepotrivite, altminteri foarte dăgăstoase și binevoitoare

Mă  amuză spam-urrile simpatice, mai ales cînd observ ă fac ”referire” la asa-numitele postări sau texte la care eu țin și atunci chiar mă  gîndesc puțin mai serios să mai inbcerc să mă  aplec altfel decît pînă acum asupra intențiilor mele mai vechi, deși…

Mă  amuză, chiar dacă nu ar trebui, neputința mea de a renunța la blog

Mă  amuză pînă și speranța că așș mai putea recupera ceva din mine însămi,cea care mă  știam a fi  înanitee ca boala să muște perfid

Mă  amuză pină la încîntare – amuzamentul se poate transformsa în recunoștiință ???- atunci cîn un fost coleg de serviciu îmi răspunde pe blogul său că Dumnezeu mă  iubeşte  şi acesta este lucrul cel mai important pe această lume, că aș avea o inimă  mare, un suflet mare,…”, dar oare sufletul său generos știe cît de mult schimba un om optimist și încrezător în viață nu atît boala, cît izolarea și insingurarea într-un mediu ostil?

iar retragerea, refugiul în spatiul virtual nu suplinește viața adevărată

Mă  amuz că am avut curajul săp scriu toate acestea, chiar dacă mă  încearcă sau simt o necruțătoare jenă față de toți aceia pe care îi respect

[ s-a vrut o ”schimbare de registru”, dar nu mi-a reușit]

O clipă de grație

… pentru mine așa a fost : eu m-am simțit atinsă de acel bine-frumos, de care aveam atîta nevoie….

eram în căutarea unei formule cu care să pot duce la capăt demonstrația pentru a ajunge la rezultatul dorit (și corect), dar mă aflam într-un impas;

trecînd peste interdicții, am aprins o țigară –subțire și mentolată, desigur- și mi-am amintit că peste cîteva minute urma ca Horia Roman Patapievici să ne reamintească de întoarcerea la argument.

Am pierdut primele șașe minute (mai mult decît cinci), iar curiozitatea și interesul meu

la început ușor încordat, avea să se …”destindă” și să fie … răsplătit(e)

amfitrionul (căruia poți să nu îi împărtăsești opiniile și opțiunile politice, însă e greu să nu-i recunoști sclipirile minții) împreună cu cei doi invitați, Angelo Mitchievici și  Ioan Stanomir discutau despre Ionel Teodoreanu, care, prin comparație cu alți scriitori ai epocii sale, Mircea Eliade, Camil Petrescu, apărea ca un scriitor secund [sau de plan secundar], cu o atmosferă mic burgheză idilică și personaje apropape neverosimile sau, în oorice caz, greu de imaginat, H. R Patapievici recunoscînd că immpactul cu lumea Medelenilor la cei paisprezece ani a fost izbitor, dar și-a revenit repede, ireversibil…. oare ?…

discuția curgea – asemenea celor mai multe dintre cele văzute/urmărite de mine – la nivelul civilizat, cultivat, nu doar plăcut și reconfortant, iar Teodoreanu devenea scriitorul cel mai apropiat de spiritul moldovean al acelor timpuri, cel care prin sensibilitatea și metaforele sale cuprinde și ne dăruiește peste timp și prin timpuri o lume în mare parte dispărută, dar pe care, îndrăznesc să cred că fiecare sau mulți dintre noi, încercăm să o păstrămn, atît și așa cum am avut-o și cum am trăit-o.

mi-a fost dat să aud alăturarea numelui său lîngă cel al lui Cehov, căci Medelenii apar asemeni Livezii cu sau de Vișini…   (se pomenește la un moment dat de imaginea sau simbolul unui măr , eu refuz să mă gîndesc sau să mi-l imaginez  mai puțin sănătos, iar acum aș da mult și multe din ceea ce mi-a rămas ca să mai mușc dintr-un măr domnesc din preajma Ieșilor și aș plăti oricîte amenzi,trecînd tot neregulamentar bulevardul din Târgu-Mureș, ca să mai văd Livada închipuită de G Harag cu Silvia Ghelan)

și replicile se înlănțuie, completîndu-se seducător, pentru ca însuși fizicianul care are grijă ca ideile să rămînă în libertate să recunoască cu o plăcere  ce trece dincolo de sticla ecranului că în lumea lui Ionel Teodoreanu se aud deopotrivă muzica lui Chopin și cea a lui Mozart,

iar atunci cînd Angelo Mitchievici spune că, recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, a avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplînd tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în mitul Arcadioei – Et in Arcadia ego – acela al fericirii ameninţate de moarte , Patapievici amintește de tablourile unui pictor drag, oarte drag mie, oricît de mistic sau mai … secund… trece pentru gusturi mai rafinate sau exegete – Claude Lorraine, cu acea lumină a răsăriturilor pierdute în apus și invers; eu îl caut atunci cînd mi se face dor de depărtări …. nu demult, lăsasem undeva, pe un blog care îmi place mult un gînd de pe ultima pagin ă a Medelenilor  ”Olguța, un vînt de larguri..”


și cuprins, învăluit de căldura amestecată cu melancolia acelor vremi îndepărrtate și aduse atît de frumos, de fermecător, aș spune eu…, de către cei doi invitați ( tămăduitoare este vorba molcomă a lui Ioan Stanomir atunci cînd nu face politică…, deși, uneori, admit că are dreptate, cît oi fi eu de stîngistă…),  radarul nostru de pe TVR Cultural înspre argument, sfîrseste emisiunea mulțumind pentru această întoarcere la lumea zarzărilor, recomandînd cu reală și nedisimulată emoție cartea celor doi autori – Teodoreanu reloaded

în acea seară în  întrebarea sfîșietoare a Olguței, duduița lui Moș Gheorghe ”pentru ce ?” s-au adunat toate bucuriile unei copilării frumoase, frumusețea adolescenței și a tinereții trăite intens,  străpunse de umbra unei singurătăți asumate și cam nemeritate, simțite dimineața în colțul ochiului….

abia în această dimneață am zărit și citit articolul din Obsevatorul Cultural nr 572, scris de  Bianca Burța-Cernat    (aștept continuarea, iar luni merg la librărie   –-MEA CULPA!)

p.s.

am oprit filmul la care mă uit, sau, mă rog, pe care-l urmăresc/vizionez…, pentru că ceva mă determină să întorc capul ușor, cu oarecare teamp, în spate și nu este, ca de  obicei, din cauza durerrii de coloană: mi-am amintit –zău că nu știu cum!…- că George Banu, comentînsd ultimele montări după piesele lui Cehov, spunea cam așa” Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

oare dacă  privesc încet peste umăr ce văd?  siluetele  unor copii sau tineri veseli și fără griji coplerșitoare, sau umbra lui First spunind ”acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic.” ???

Scuze !

mi-a alunecat piatra dintre palme

nu știu dacă a fost o clipă de neatenție sau dacă a fost slăbiciunea proprilor mele mîini

nu cred, totuși,  că aceasta s-a întîmplat pentru că aș fi  privit prera mult stelele și că aș fi ascultat (prea)îndelung muzica lor

acolo jos, la poalele muntelui unde ar trebui să  știu cum este să fii fericit(ă), fără a căuta însăși fericirea, este un freamăt, un vuiet, o trepidație permanentă, viața alunecă printre cuvinte și semne greu de înțeles pentru mine– ”să trăim  și să creăm, să trăim până la lacrimi”, fără a căuta sensul vieții, altfel, nu voi cunoaște fericirea… să trăiesc pînă la lacrimi

acolo unde binele este un vis, un proiect niciodată ajuns sau atins pînă la marginile sale, iar răul pare să devină tot mai acaparator, mai dominant….(pînă la absolut ?!)

acolo nu mai merge nimeni alături, ci se merge ori în fața ori în spate

acolo prioritatea sau datoria  zilei nu este  de a iubi, ci aceea de a  judeca, unde oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi ei înşişi judecaţi

acolo am înțeles că a  sfîrși prin a avea chiar imagineeqa adevărurulor noastre este, probabil,  acea ”jonglerie” de a nega într-o parte și de a construi în altă parte, fără a avea  intenția sau bănuiala măcar  (oare?…) că se netezește calea către o ”construcție”/”creație a abssurdului

și astfel, culorile se pierd în neant…în gol…

piatra mea s-a gățat de o algă pe care continui  cu încăpățînare să scriu  cuvintele în al căror  sens cred : libertate, demnitate, democrație,  adevăr, dragoste

mă simt tot mai des prea obosit(ă) pentru a trăi pînă la lacrimi, dar trebuiue să știu că pentru mine  totul constă în a o lua de la capăt.

și poate de aceea priviresc in adîncimea apei, căutîndu-mi truda, repetîndu-mi, aproape fără să vreau cuvintele

la început sunt mici, dar în curgerile lor devin mai puternice şi mai profunde, şi odata ce au pornit nu mai fac cale-ntoarsă; aşa se întîmplă cu rîurile, cu anii şi cu prieteniile”,       

găsite într-o limbă străină mie, dar cunoscută, într-un fel sau altul, multora dintre cei care trec pe aici și pe care nu i-a atins în alunecare sau în cădere piatra mea  – nimeni nu merită a fi lovit

[fiecare are un artist preferat care, se întîmplă, să aibe un blog; eu mi-am amintit de cele două  imagin văzute în galeria lui Andei Pavel]

Regăsirea de sine, de noi înșine

….

   When you make the finding yourself – even if you’re the last person on Earth to see the light – you’ll never forget it.

 

mi-am amintit aceste cuvinte aaseară, tîrziu, cînd după ce am pomenit undeva mai șăgalnic de Broca’s Brain, calendaul meu mi-a amintit că este aniversarea sau ziua de naștere (adică a fost ieri, 9 noiembrie) a celui care ne-a dăruiyt cea mnai minunată călătorrie –Călătoria în Univers

 

 

și poate chiar dacă  uneorti –tot mai rar- ne bucurăm de lumina acelei clipe a regăsirii (sau ne amăgim că reușim să o facem…),

uităm

”suntem o pulbere de stwele care și-a luat destinul în mîini

și că în această posibilă ”risipă de spațiu” există, totuși, o armonie a lumilor

Ziua în care trebuie să fiu fericit

sau

o zi în care trebuie     să încerc să știu cum este fericirea

pentru că astăzi, redevenind Sisi(f), cel care mă vede fericit

îmi spune :

Je dois m’occuper d’être heureux    

și îmi va fi destul de greu

pentru că eu, pe muntele meu, devenit între timp un zid negru subțire și alunecos, pe care las să alunece cuvinte mai grele decît piatra aceea veche, știu pea bine că

 

          Un homme est plus un homme par les choses qu’il tait que par celles qu’il dit.

       și chiar dacă mai mult decît în oricare altă zi îmi repet

La pensée d’un homme est avant tout sa nostalgie

 

 

   acum eu am nevoie de o certitudine, tocmai pentru că știu prea bine:

 

          Une seule certitude suffit à celui qui cherche.

și oricît mi se va reproșa că trăiesc în trecut, că mă hrănesc din amintiri, astăzi voi replica

Collectionner, c’est être capable de vivre de son passé

și astfel, neputînd să rămîn decît pentru o zi ceea ce am fost cîndva, nu chiar de mult…,  îmi voi aminti acum și aici că cineva m-a ademenit odată, demult, într-un straniu paradis, refuzînd să creadă în moartea lui Orfeu, iar eu urmînd ecoul acelui SOS  invocat pe vreme de noate și frig m-am rătăcit lăsîndu-mă pierdut (speram că pentru totdeauna) în FASCINAȚIA iubirii

și tot mai aud un alt glas care strigă în șoaptă

și, totuşi, pe pământul îngheţat,

lumina lunii drepturile-şi cere

și-n stupi lucrează vechiul dor de miere

și vânturile primenirii bat

și, vai, în tot ce, zilnic, s-a-ntîmplat,
e prea puţin o singură-Nviere.

 

    iar un alt mare însingurat într-o ciudată înviere se întreba dacă

prețuieste oare fericirea trainică și adevarată a varstei mature cît visele incîntătoare ale tinereții, cînd totul este infrumusetat de atotputernicia imaginației?

și totuși, astăzi încerc să-i  zîmbesc eu  fericirii

semnat       Sisi(f)

Un blues într-o carte de buzunar

Patricia Kaas – Umbra din vocea mea

                                            (autobiografie)

    Am cântat mult, am iubit mult, am plîns mult. Dar n-am vorbit nu e genul meu să construiesc fraze.Dar ca să construiesc nu am deceit niște imagini.Sincere.

și imaginile curg într-un ritm liniștit  și calm, precum viața din acel orășel Stiring Wendel, aflat între Forbach și Saarbrücken, pe granița dintre două țări, un loc  al unei reconcilieri și conviețuiri firești, pentru orice vremuri și pentru toți oamenii, apoi alert sau sacadat, cum sunt întîmplările domnișoarei care va devein un ”fenomen” în muzica pop – Patricia Kaas.

Umbra din voce, cuprinsă în in imaginile unui ”film ”, este asemenea celei … ‘originale’; păstrează farmecul acelui contrast dintre fragilitatea trupului și tonalitatea gravă, emoția stăpînită, controlată și tristețea nedisimulată din privire.

     Povestea mea este nebunească pentru că urmează o traiectorie puțin obișnuită.Vin de departe, am ajuns departe. Acest parcurs mă hrănește, mă îmbogățește.

și nu oricine are șansa unei mame care crede în talentul fetei sale, șansa de a crește într-o familie numeroasă, a cărei căldură o va regăsi mereu, șansa de a cînta pe scenele mari, rîvnite de către fiecare artist, de la un capăt la celălalt al lumii, in repetate ocoluri ale pămîntului; șansa sau norocul de a cunoaște personalități artistice de o anvergură copleșitoare, dar și oameni politici care decid ori au puterea de a decide soarta multora și  multe dinceea ce se întîmplă  această lume; șansa de a putea intui și chiar de a  simți bucuriile sau dramele dincolo de scenă și dincolo de freamătul, de efervescența specifice unui spectacol și parcă se aude și din off ‘Pour ceux qui n’ont rien Laissez-moi penser/Qu’y a toujours quelqu’un /Qui cherche a donner/Quelque chose de bien/Qui cherche a couper/Les cartes du destin/Laissez-moï chanter’.

Poate că nu fiecăruia i se întîmplă ca marile succese să fie umbrite de durerea simțită la pierderea cuiva drag;

și nu orice femeie trece cu o aparentă indiferență,ori llejeritate peste răstălmăciririle unor instantanee gen can-can, dar care trăiește în același timp, altă poveste adevărată, intens, pasional, avînd adeseori dezamăgiri ce par să o doboare Il me dit que je suis belle/Et qu’il n’attendait que moi/Il me dit que je suis celle/Juste faite pour ses bras/, dar ea rămînînd cu încrederea în dragoste, continuînd să trăiască – adică să iubească și să cînte

Toute la musique que j’aime

Elle vient de la elle vient du blues

Les mots ne sont jamais les męmes

Pour exprïmer ce qu’est le blues.

 

și nu oricine are șansa unora dintre cele mai mari premii și valoroase distincții, pe lîngă bucuria celoe citeva zeci de miloane de albume,

iar la un moment dat să se hotărească să-și audă cealaltă voce, cum sună prin cuvintele scrise

și fie că auzi, citind, acea voce, pe o bancă în parc sau în umezeala tăioasă de noiembrie, la sfîrșit, parcă simți nevoia sau ai cheful să asculți un cîntec de pe orice casetă sau disc al ei ….

Mademoiselle chante le blues