ei bine, n-a fost să fie Toscana….
a fost un altceva, cu totul altceva….
se mai întîmplă (mi se întîmplă cam des)
și acum, ce?
cum adică, ce?
sau cum?
… incerc să gîndesc pozitiv, cam așa:
nu m-am întors acasă mai rău decît am plecat (dar nici mai bine – gînd respins a priori, cum s’ar zice, pentru că strică toată autosugestia)
interdicții, destule, restricții – cu duiumul, unele chiar de neacceptat
1 oră pe net – de parcă aș găsi totul in cutia poștală, in locul facturilor, tv-ul pină la ora 22, de parcă aș putea eu să mut la orice oră vreau emisiunile pe caare le vreau, fidelitate față de galaxia Gutenberg, nu am acum bani pt e-book, dar și dacă i-aș avea, tot nu cred că ar fi printre priorități (am mai explicat că prefer cărămida caldă în mîini)
muzică și filme care bine-dispun, nu dintre-alea către sau înspre care am eu aplecare,
ș.am.d.
și atunci ce mai rămîne?
să-l rog pe un bun prieten să vină de departe, să coboare de pe scîndura pe care o slujește trăind și trudind, să îmi povestească acea seară de poveste adevărată, de care a avut parte, iar sufletul său frumos o merita, cu regi și regine, cu prinți și prințese aievea (oare nu s-a îndrăgostit niciuna de VOCEA sa frumoasă ? 🙂 ) – eu am ‘simtit’ acea seara deosebită doar pe sticla televizorului….
să deschid albume și să îmi amintesc că într-un interviu acordat lui Romulus Rusan, Liviu Ciulei spune că ”în pictură roșul lîngă verde nu se potrivește – nu merge!– decît atunci cînd merge”, alungînd regretul că eram prea mică pentru a înțelege emoția cu care mama-mare se uita la Leonce și Lena pe ecranul alb-negru;
să nu mă gîndesc că am ratat Festivalul de Film Documentar de la Sibiu,
că nu pot vedea nimic din minunile care se întîmplă pe scenele bucureștene,
că nu prea mai înțeleg nimic sau aproape nimic din ceea ce se întîmplă în jur, în lumea mare sau mai mică din jurul meu,
că mă ademenește leapșa de la ANDI, dar dacă aș încerca să răspund sincer și serios (cum altfel ?!) ar ieși un dezastru….,
că tastez acum aiurea în timp ce ar trebui să scriu/sa chinui tastele și degetele cu ceea ce am promis în altă parte, dar mai am, cred, cam două zile răgaz (chit că încă mai am de parcurs juma’ din material…)
așa că, oricît am încercat și nu prea am reușit, să mă feresc pînă acum, nu voi reuși nici de acum încolo ( cît timp îmi mai este îngăduit … pre-simțirea devine simțire) și rămîn cît se poate sau cît pot de prozaică
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 
zâmbeşte, Ană! 🙂 aşa, fără motiv
ApreciazăApreciază
cum asa, ‘fara motiv’??…
da’ mai stii? -poate ca o fac fara sa-mi dau seama;
nu cred ca e amar,
ci
o grimasa acra, ca tot nu ma impac cu muraturile, in special cu varza, peste care tot nimeresc
acum, chiar NU pot, Irina, crede-ma…
ApreciazăApreciază
Noa serbus şi bună reîntâlnire. Uneori singurătatea ne apasă chiar dacă nu suntem singuri. Alteori societatea este alături de noi chiar dacă dacă suntem singuri. Sunt paradoxuri ale vieţii şi pe acest drum mergem mereu şi mereu înainte cu paşi siguri sau mai puţin siguri, cu gânduri adunate sau împrăştiate dar în mod sigur ajutaţi de îndrumătorul nostru permanent şi neobosit. Mergem înainte şi nu avem timp să ne oprim. Timpul este prea scump pentru noi. Mergem înainte şi ceea ce trebuie facem, iar ceea ce nu trebuie nu vom face nicicând, oricât de tentant ar fi acel ceva. De aceea am încetat să mă mai gândesc ce voi face mâine pentru că mâine este prea departe de mine şi mâine cu siguranţă voi face doar ce va trebui să fie făcut mâine şi nu în altă zi. Poate este o teorie cam sumbră ce nu caracterizează pe un optimist, dar poate am renunţat la a mai fi optimist şi am devenit un trăitor al clipei. Mă simt bine şi în această postură şi aş vrea ca şi tu să fii la fel. Adică să te simţi bine.
ApreciazăApreciază
abbilbal,
am invocat si aici -oe acest zid- atit de des acea CLIPA,
incit acum imi este
GREU
sa mai cred in adevvarul ei;
oare sa fi disparut cu totl incapatinarea mea de a razbi ?
arareori, parca nu, adeseori, parca, da;
in rest,
‘fapta lui pentru ambitiosi e tagada si spusa e ademenire, e incercare, e nada’
ca intr-un intunecat april de noiembrie
ApreciazăApreciază
am deprins de la o vreme, rea, să nu-mi mai pară rău de ce nu s-a întîmplat
ApreciazăApreciază
de la CELLE d’ici, de lá am inteles ca se invata din greselile nefacute,
cind toate par ca ‘invirtejite frunze se destrama, cazind, din apa iazului sa bea’
nu ma-ntreba de virtej ori de iaz
ApreciazăApreciază
Răgazul singurătăţii îşi are meteahna lui şi ne încearcă pe fiecare din când în când. Atâta să fie întreaga tragedie. Toscana va fi tot acolo în ziua în care va conta să ajungi.
ApreciazăApreciază
Bun gasit ; bun venit pe blog! 🙂
sper sa am acel ragaz de regasi Toscana….
multumesc
ApreciazăApreciază