La Mulți Ani mie !

și touși, este încă august !….

   Psalm Dragostei

    de Lucian Blaga

       E încă în mine greul pietrelor, dintre cari

 m-am ridicat cînd zi s-a făcut.

 Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa

 cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri

 şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.

 Simt încă în mine greul pămîntului şi deznădejdea

 lutoasă. În mine tînguitoarele nopţi.

Neguri mai stăruie-n gînd

 şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini

 pe drumuri neprietenoase.

 Din trecut cîteodată mai vine un vînt.

 În ceasurile desprimăverii, dragoste,

 în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,

 căci numai tu nu ai amintirea

 marilor întunecimi,

 fă să uit cumplita povară

 a văzduhului negru, ce-l port pe umeri

 şi dă-mi tăria dea suporta

 bucuria eliberării.

De ce ? –––––– de frică

Zilele trecute am lasat pe o foaie on-line un fel de … ‚comentariu’, ca intr-un feel de joaca, cu toate ca fata de scriitura autoruluii textului respectiv am o mare dragoste, nu doar respect;

astăzi la ora cînd ar fi trebuit și mi-aș fi dorit să fiu la Biserică,(mai sunt și unii cu opțiuni de stînga care își pun nădejdea în puterea Credinței…), din motive care m-au ținut în casă, fiind și sărbătoare, am luat telecomanda și cum, în ultima vreme caut doar telenovele mai vechi și documentare vechi si noi, am văzut ceea ce știam, dar și ceva mai multă istorie decît credeam eu că știu, dintr-un excelent serial-documentar-film de pe TVR Cultural; din greșeală am lăsat un telefon deschis și am răspuns la a un apel pe care nu-l puteam respinge; am fost întrebată dacă am văzut festivitățile de Ziua Marinei, apoi mi s-a spus despre niște incidente din care nu am înțeles nimic, nefiind atentă; colegul meu m-a întrebat ce citesc – nimic, apoi de ce nu mai scriu – de frică; ‚azi glumești ?’ –‚da și nu prea’;

și pentru că, deși accept că viața este și trebuie să rămînă incultă(despre moarte, nu știu), am izbucniri de salvare în filmele vechi – astăzi aleg ”La răscruce de vînturi”;

dacă reușesc să îl văd pînă la ultima secvență, cu generic, cu tot,

ma înscriu în PPP – astfel nu voi putea repeta ‚îmi este frică, din ce în ce mai mult îmi este frică, îmi este foarte frică’

și voi putea citi trei articole dilematice în același timp

(mirindu-mă eu însămi că am tastat nepermis de mult aici)

 

 

Si daca pina astazi mai exista tentatia si dorinta de a ma reintoarce mai devreme sau mai  tarziu pe blog,

ieri am inteles si mai bine –ajutata fiind, nesperat chiar de catre un prieten  virtual de la care am spus mereu ca am invatat multe- da, am inteles ca nu pot sa revin la scris  si pentru ca imi este frica de ridicol

atunci cind virtualul, in nemarginirea sa va fi mai generos cu mine, cine stie, poate ca ma va ajuta sa imi ‚exersez’ scrisul si exprimarea;

       – oricum, blogosfera  este prea satioasa pentru mine, iar eu blogolumii nu pot sa cred/consider ca ii apartin; fac eforturi sa imi regasesc locul in lumea reala;

A Rodin - The Shade-L'ombre

Da! Cred in continuare in ceea ce am scris despre nevoia de virtual

========================

[am eliminat orice restrictie la eventuale comentarii]

sa fiti  veseli,  frumosi si sanatosi