Ok (!) –- chiar dacă nu prea este

Se întîmplă sau sunt situații în care crezi că nu poate fi mai rău decît să cazi pe stradă, să mergi cu teamă la servici – de fapt este jena pe care o simți în privirile celor care trec pe lîngă tine, privire cu atît de diferite nuanțe, deși esența rămîne aceeași : mila, care este cumplit de suportat; dar ai șansa să întîlnești un om cu pricepere în meseria sa și mai ales cu suflet, care nu doar că îți alungă teama de a coborî bordura, dar te mai și urcă pe tocurile la care nu mai sperai…
și vine o vreme, niște zile, săptămîni, luni, chiar, cînd nu-ți mai dorești să mergi pe tocuri în zilele mai ”mofluze”, cum ar spune abbilbal din blogolume, dar te mulțumești să știi că poți să te simti din nou ”util”; adică de folos, că nu mai depinzi de celălalt, oricine ar fi, cînd încerci tot ce știi sau afli că te-ar putea ajuta și nu prea reusești mare lucru; și cînd nu mai poți să-ți înnăbuși revolta față de viață – după ce ai terminat răfuiala cu tine însăți ( caz la genul feminin, acuzativ dacă nuse mai vrea nominativ, persoana a treia (a III-a), aparent, se cam suprapune puternic persoana a II-a…., singular, evident), îți repeți cu o obsesie patologică cuvintele cite sau auzite cîndva și nu mai știi cărui învătat sau     savant  îi aparțin: ”cu tine ai întotdeauna doi tovarăși: tot binele pe care l-ai făcut și tot răul ” și nu te întrebi cît bine ai făcut ori dacă ai reușit să faci, dar te întrebi mirat(ă) și revoltat(ă) ce rău ai făcut, pentru că nu crezi că merîți ceea ce ti se întîmplă;
ei bine, chiar în aceste situații apare, re-apare tocmai persoana care te-a pus cîndva pe picioare, de-adevăratelea și mai realizezi și că peste timp ai fost ingrată, oricît de simandicos de poliltico(a)s(ă) pretindeai că ești; de unde știa? Culmea! Da, asta este demn de mirare: îți citea aiureala sau aberația de blog chiar și departe de casă, iar la întoarcere, în primele zile a avut și curiozitatea și bunăvoința săă se intereseze ce (ți)se întîmplă; te miri că acum după două zile relaxarea se simte și că degetele tastează ceva-ceva mai bine, chiar dacă multe cuinte apar ciuntie? – este încă o lecție pe care ți-o dă javra aia prietenă cu tine și cu ăla care rotește un baston asemenea unui aristocrat, el cu jobenul ros și cu pantalonii cîrpiți, în cel mai fericit caz;
și tot în aceste zile, chiar dacă nu a(i) făcut ce și cum ai/ar fi trebuit, a(i) înțeles că timpul rămas este mult prea prețios pentru a fi irosit cu lucruri facile, unele chiar grotești prin repetiție, că deși urîțenia cotidiană – soră geamănă cu indiferența mai marilor lumii noastre mai mici și a celei mai mari- ne atinge dureros, mărindu-ne chinul pînă la disperare, refugiul il găsești/găsește/găsim tot în cutură;
și aici și acum, în aceată grabă ”particularizez” și, subiectivez, nu mai știu cum este corect, folosesc persoana I singular: eu îi sunt recunăscătoare și îi multumesc pentru răspunsul dat pe bijuteria de blog – a se căuta, pt că merittă acel blog care nu se află în lista mea; un anume film documentar dintr-o emisiune săptămînală pe care încerc să nu o pierd , chiar de-ar fi o schimbare de orice fel, acel film excelent lucrat, ca mai tot ce face realizatorul acelui documentar, chiar și cînd glumește înțepînd, umorul de calitate il percep și urzuzii ca mine, m-a trimis seara tîtrziu să caut cărțile unui mare scriitor și ale unui om exemplar…. și m-am pierdut o clipă, neștiind ce să aleg mai întîi: un roman, o povestire, o piesă de teatru au Jurnalul celui fără jurnal; am deschis a doua zi jurnalul absolut la întîmplare : și am recitit: ”a trebuit să invăț a face diferența dintre durere și suferință,. Durerea aparținee vieții inviduale – suferința aparține istoriei (….) noi nu suntem bolnavi, istoria e bolnavă, noi suntem doar celulele încă vii și dureroase ale unei sublime Ființe biciuite, crucificate, îngropate de vii.” I D SÂRBU
și amintindu-mi cît de frumos povestea regizorul de teatru, nu de film, Horațiu Apan, despre experiența sa la Teatrul din Petroșani, explicîndu-ne cît de adînci sunt prejudecățile privind acele locuri și oamenii de acolo [scuze Prințe, dar nu-ți fac ”publicitate, Alteța Voastră nu are nevoie de așa ceva, știm ! ] am renunțat să răsfoiesc din nou Sfidarea Mondială și să compar cele din carte cu cele vazute, citite,auzite în aceste zile , deși am și eu nedumeririle și speculațiile mele, în ceea ce priveste marile interese ale diverșilor aranjori ale ”jocului de domino”,
acuim prefer să uit și de bîlciul dîmbovițean (de cînd Dunărea s-a revărsat prin toată țara? –eu chiar iubesc Bucureștiul !!!) și pînă îmi ”oblojesc” toate rănile înghit polen cu miere și lămîie, care, cu o scriitură și un film bun dau un cocktail de calitate;
dar iar m-am rătăcit printre paranteze și am uitat să-i trimit un gînd bun, de recunoștiință celui care, prin acel filmulet, mi-a redescoperit sau m-a ajutat să redescopăr un ”univers” de care aproape uitasem….

și pentru că la aceeași emisiune, cu o săptămînă în urmă o mare actriță mărturisea că i s-a prrezis că va juca în comedie cu lacrimi,
tocmai pentru că imi este greu să zîmbesc privesc din nou spre una dintere cele mai formidabile –pt mine, desigur- fotografii zărite în ultima vreme.

(fotografie din rev DILEMATECA nr 57 – febr 2011 )

pare OK, nu-i așa ?

Anunțuri

2 răspunsuri la „Ok (!) –- chiar dacă nu prea este

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s