sunetele linștii sau linștea sunetelor ?

sincer, nu știu…

în gerul ceasului târziu al serii de ianuarie strălucește, mai altfel printre celelalte, o stea mare și frumoasă – cred că este Venus. E atâta liniște în jur și atât de  multă neliniște înlăuntrul meu pentru care acum, astăzi, nu știu  cau lec de ostoire – ar fidegeaba. Privesc stelele – cândva aveam și eu una care-mi surâdea deasupra muntelui meu- și aș vrea să reascult o emisiune în care R H Patapievici ne deslușea pe înțelesul tuturor sunetul mișcării astrelor; însă  și  acea casetă s-a  … pierdut, împreună cu multe, multele alte, altele…;

îmi amintesc, totuși, de vorbele profesorului de muzică din școală, Domnul profesor Frățilă, care ne spunea că cea mai frumoasă muzică, acea sublimă sublimă este muzica astrelor, ceea ce aveam să simt și să aud și de la alți maeștii, aevea sau daoar din felurite ;

și undeva, în arhiva aia a mea, pe care o mai deschid câteodată și pentru acest zid subțire, trebuie să fie și unele ”dovezi” care  ,atestă’  fără tăgadă prin și peste timp că  stabilitatea universului se pune și rezistă în fața   tulburelui haos tocmai  cu armonia ritmului  sunetelor în care  astrele se mișcă

aș găsi, poate, de la secvențele numerice ale lui Platon,

în care sunt dispuse planetele și care se mișcă pe orbite proporționale și colorate, însoțite sau ademenite de un cântec de sirenă

ori poate că dincolo de  vestitul și controversatul desen  centric al lui Ptolomeu

se află și modelul heliocentric al lui  Nicolas Copernic

dar și optica muzicală a lui  Newton, fascinat nu doar de alunecarea unui măr rotund, dar și de lumina Soarelui filtratăprintr-o prismă, , relevându-i/ni-se, astfel,  corespondența spectrul culorilor și notele muzicale

alături de minunata „armonie universală“  a lui J Kepler, unde acordul sunetelor  se bazează pe un anumit raport al numărului de vibraţii pe secundă, asemănător perioadelor de revoluţie, distanţelor şi vitezelor planetelor

astre, muzică, sunet, culoare – ating butonul veiozei și undeva, în încăpere toate se adună într-un semicerc, de  fapt, e doar un arc de cerc colorat și un album cu reproduceri ale unor picturi ale lui P Klee , cel pentru care la limita dintre terestru și spiritual se află curcubeul.

Gata! Azi nu vreau nici suprarealism, nici impresionism, nici simbolism, nu vreau nici expesionism, nici dadaism, nici postrealism, nici existențialism

[ ești sigură?  – cum rămâne cu ”cet énorme chant de grâces minéral qui se répercute aux quatre coins du ciel” ?–- nu! astăzi vreau doar liniște , liniștea interioară ]