eclipsă de lună peste un vis înghețat

am primit o carte cu poezii, frumoase, dar nu sunt scrise și nici cel puțin tălmăcite de către tine

Dar sunt frumoase; redeschid cartea și citesc la întîmplare (oare ?…):

Lumina a-ngheţat casele cele mai frumoase

Lumina a crăpat lemnul pietrele marea

E-o zdreanţă rufăria iubirii aurite

Las cartea pe caloriferul lung și alb care ”încălzește” neputincios – șemineul și soba din teracotă au rămas undeva departe, în casa părinților sau in cea a bunicilor, niciuna păstrată…- mă înfășor mai bine în șalul cu desene ciudat de frumoase și

atît de îndepărtate, precum anul în care am primit cașmirul, mă ridic și mă apropii mai bine de fereastră

(fotgrafie primită)

Privesc dincolo de … dincolo de tine și văd un  oraș înghețat, care, din alte pagini rămase lîngă locul unde  capul se odihnește, fac în felul lor anume, ca

Freamătul viselor s-aude

Atunci – si parcă le și vezi.

În rîndul marilor temeiuri,

Tu, precum aerul, te-asezi.

Noaptea asta se spune că va fi eclipsă de lună și nu știu, nu vreau să știu de va fi de bine sau de rău: sub pleoapele lăsate văd, aud și simt

Freamătul viselor s-aude

Atunci – si parcă le și vezi.

În rîndul marilor temeiuri,

Tu, precum aerul, te-așezi.

 

O voce ca un foșnet mă-mbie afară-n vis

Nămeți pe-acoperișuri, cum iernii îi stă bine!

Ies sa mai fac micșare și-n ușă dau de tine.

Esti fără pălărie si, Doamne, n-ai galoși!

Ai strâns în mâini zapada, framînți un cocoloș

Iți scapă bulgărele  dintre mîini căci e  greu

De adevăruri, cum răzbat.

Ca aerul îți e-nțelesul,

Ca el de dezinteresat.

 

Privirea-mi și dorința-mi strînse’n în gînd  cu anii

Se succed grămadă

Ca aceste vorbe

Scrise pe zăpadă…

Nu-ntreb cînd, cum și nici de ce au fost scrise  de vîntul  Saharei ori poate de cel al Siberiei pe omăt

în gînd în vis în amintire rămîn

dar știu că datorită lor

Ningea, ningea pe-ntreg pămîntul,

În toată zarea.

Ardea lumînarea pe masă,

Ardea lumînarea.

Așa cum știu că aici, în această noapte versul dragului tău Éluard

Focul nebunilor nu mai e bîntuit de stafii, e un biet foc

nu-și găsește loc

pentru că=ți repeți mereu, necontenit dorința :

Şi vei reveni la mine din negura depărtărilor

Caldă ca vântul,gingaşă ca sărutul zăpezii.

și ca fantasma unui vis de/din tinerețe nicînd neisprăvit, din troica ce-alunecă printre nămeți spre nicăieri se-aude o șansonetă cîntată pe o balalaică

nicăieri? niciunde?  Eu plec și vin, fără un punct final, spre  infinit,

aici, … … …, da, aici

[poezii de Boris Pasternak și Paul Eluard ]