În loc de rămas bun

Vă scriu

Îmi doresc să Vă regăsesc pe toți cu bine.

Nu știu cît voi lipsi, dar sper să mă reîntorc mai bine, mai sănătoasă. Să pot să îmi păstrez și să îmi îmbunătățesc blogul.

În săptămînile în care nu am putut să scriu mi-am dat seama cîte aș fi vrut să scriu și nu am reușit;  da! – am nevoie să revin pe blog, atît și a;a cum pot sau cum  mă pricep, cu mai multă sau mai puțină stîngăcie.

Am nevoie de colțul de  blogosferă cu cei din blogolumea care m-au ajutat în cîteva rînduri să  depășesc  momente grele.

și vreau să Vă regăsesc pe toți cunoscuții pe care aș îndrăzni să Vă numesc prietenui sănătoși, cu speranța zilei de mîine mai puternică, cu griji mai puține,  cu bucuria pe care o dă zîmbetul celor dragi.

Să fie o societate care începe să își regăsească reperele morale și mai mult decît atît.

Eu Vă MULȚUMESC tuturor!

Să ne regăsim sănătoși și buni.

Anunțuri

Atunci cînd Speranța (mai) poate avea un nume

Aș fi vrut să îi răspund , să îi scriu –acesta este verbul corect, cred- CELLEI mai altfel, la binele lăsat mie, acum, cînd ea știe că am nevoie, puțin mai altfel, încercînd să învelesc un bănuț într-o coajă de mesteacăn dintr-o Siberie știută (închipuită) doar de ea, dar simțită, tot prin puterea gîndului ei, de către mine, de către alții

Mă urmăresc obsedant, încă din anii mei frumoși imaginile și dialogurile unui film poem, văzut la Cinemateca de pe strada Eforie, așa cum doar școala rusă de film reusește să uimească lumea –nu pe toți abonații box-office-ului american, știu!!!….- un film realizat de Vladimir Motyl : Steaua fericirii captive. CELLA cunoaște, cu siguranță, filmul, cei care au avut șansa să-l vadă, deasemenea, celorlalți, care îndrăgesc filmele, dincolo de prejudecăti stupide ( pleonasm, sîc!…) îl recomand cu drag și fără nici o reținere; așadar nu voi povesti filmul, ceva-ceva despre acea miscare din decembrie 1825 am mai pomenit altă-dată și aș vrea să pot să o fac cîndva într-un mod care să mă mulțumească pe mine însămi.

Acțiunea filmului se desfăsoară în Rusia țaristă a acelei perioade, și ”cuprinde” sau este închegată din povestea de / poveștile dde dragoste ale cîtorva cupluri care iau calea exilului în Siberia.
și amintindu-mi foarte bine acum acest film, am înțeles că ea, Speranța are un nume sau mai multe, dar se sprijină sau este întrețiunută de către (alt)ceva, la fel de frumos și de trainic– dragostea.
Numele Speranței este (sau ar putea fi): Dragoste, Sacrificiu, Credință (aici mi se va răspunde, probabil, că nu există Speranță fără credință, iar eu, sincer, nu mai sunt sigură care este suportul celeilalte), Demnitate.

Vezi, CELLA, acea poartă care zăvorește destine, fără a le putea nimici vreodată, este făcută tot din trunchiuri de mesteceni… bănuții lipsesc din manșon sau din buzunarul mai simplu, dar bănuțul este păstrat cu grijă altundeva…. aș îndrăzni să cred caă tocmai acel bănuț este cel pe care tu l-ai avut mereu…. și cu el nu se cumnpără nici un cal arab, nici altceva

MULȚUMESC, CELLA!

Unul dintre personajele –reale- Al Raevski, are o replică în fața Țarului Nicolai I: ‚atunci cînd omului îi lipsește onoarea , acel om nu poate trăi niciunde’.

Într-o societate perfectă, în care oamenii își pierd nu doar răbdarea, dar se pulverizează simțul măsurii, bunul-simț, rațiunea și o logică elementară, aceste cuvinte ar suna și sună aberant.

Mie îmi amintește de o ”sintagmă”-titlu al unui mare, mare și –în sfîrșit recunoscut ca merituos și valoros- scriitor, o mare conștiință a acestor timpuri

[… și după două decenii m-am regăsit cu dl G Liiceanu pe aceeași ”lungime de undă”…. [ dar asta este subiectul unei alte posibile postări…]

Mă gîndesc la adevărul minciunilor

Speranța nu moare, dar poate fi ucisă (ciuruită) într-o societate … perfectă

A trăi în funcție de o morală este o dramă – în revoluție, ca și aiurea’ –- spune un personaj din romanul scris de A Malraux, Speranța.

Aș fi vrut să redau această frază pe blogul meu simplu în alt ”context”, într-o eventuală încercare de a scrie ceea ce cred eu despre acel CEVA numit SPERANTĂ

nu a fost să fie… poatee altă dată…

În ultimul timp, ultimele săptămîni,  o situație neplăcută, la care  nu vreau să mă gîndesc (mă străduiesc…) ș idespre care îmi este și mai greu să pomenesc, m-a ”ajutat ” să folosesc mai des telecomanda televizorului și să răsfoiesc ziare adevărate, din hîrtie….

și am înțeles lucruri care m-au îndepărtat tot mai  mult de imboldul de a scrie despre Speranță, înțelegînd, de fapt,  tot mai bine în ce fel de societate trăiesc, țara rămînînd aceeași (… deocamdată…)

este o societate în care  postura este dominată de impostură sau noțiunea de postură este (re)definită prin impostURĂ (mereu actual,  tot mai actual romanul lui Marius Ghilezan …)

este o societate   care nu mai are timp, răbdare și ”resurse” de tot felul pentru bolnavi, sărmani, neajutorați, handicapați fizic (cu dezabilități, cum se spune acum)

este o societate  cu pensionarii fără de care cei aflați în diverse ”posturi” (a se alege semnificația dorită de fiecare) nu  ar  fi ajuns, probabil, acolo ori în acea … ipostază

este o societate mult prea ocupată de imaginea ei în lumea largă, care lume nu o prea observă  în modul cuvenit, pentru a ști ori pentru a-și aminti că sunt copii care  nu mai cer jucării moderne sau sofisticate, ci o pereche de cizmulițe, un fular, caiete și un creion, că sunt oameni mai tineri sau mai în vîrstă a căror viață depinde de o pastilă sau o perfuzie care le sunt inaccesibile, că acea haină în plus nu mai există

este o societate în care luxul unei cărți, al unui album, al unui film, al unui concert este  permis doar celor care au știut să se descurce într-o lume unde se respectă legile junglei, doar de aceea există animale politice

este o societate în care la orice sau pentru orice nemulțumire sau nedreptate ajunsă la limita suportabilității și exprimată după priceperea și posibilitățile fiecăruia, se invocă apelul la decență

neputînd să fac prea multe, deja brațul nu mai vrea  să ”aștern electronic”  alte constatări, caut un documentar sau un concert (ei, încă se mai găsește  pe cablu RCS….  ) și mă întreb retoric

o societate normală sau o societate handicapată moral?

răspunsul vine de la sine în clipa următoare:

atunci cînd cei amintiți mai sus nu vor mai fi cuprinși în statisticile oficiale, atunci va fi, desigur, o societate perfectă

pictura de Georges Braque

Caut un ban de o speranță ( …chiar și invers)

Într-o zi, dintr-un an, într-o viață –încă mai cred că aceasta, care pare a fi un surogat-  CINEVA mi-a umplut mîna (palma făcută căuș pentru altceva) cu țechini –de argint, firește;

i-am schimbat pe doi bănuți obișnuiți, pe care i-am aruncat în Fontana di Trevi

acum, aș vrea unul, doar unul singur, pe care să-l păstrez pentru mine

pînă îl voi găsi, mai astept, poate că brațul meu se va reface abia atunci.

și voi înțelege prețul compromisului făcut.

Pînă atunci…

Da!  –  gata cu stările sau cu scrisul cel puțin de /în halul ăsta, emo parcă i se spune…; aș putea să caut în cărți obișnuite sau mai… explicative, dar e greu, prea greu acum să întorc paginile…

photo by Lars Fich Brorsony

Iar Domnii Cervantes, Malraux, profesoriul Ion Ianoși și al Domniei-Sale discipol, profesorul Vasile Morar ( una dintre gloriile unui liceu cu indreptațire vestit , dar pe care tăvălugul de reforme l-a distrus…),

pe Domniile lor îi găssesc în bibliotecă…..

și

încerc să răspund celor care mi-au lăsat cîte o vorbă, un gînd

toamnă

        printre copaci și frunze moarte pădurea-mi răspunde cu-o șoaptă

        nicicînd nu va fi ce-ar fi putut a fi vreodată

 

                                                        Promenadă de IGOR ZENIN

 (cîndva, nu foarte de mult timp, doar de-o veșnicie, mi-ai spus că îmi iubești sufletul, care ar fi frumos pentru că îmi plac mestecenii)