… ‘Refrenul pe care-l cîntam când umblam pe drum’

  Văzusem anunțul la Universitate cu cîteva zile în urmă, iar pentru mine era ceva ce îmi stîrnea curiozitatea – un simpozion sau o conferință, nu îmi amintesc exact forma dezbaterii, despre Suprarealismul în literatura franceză.

   Plecînd în mare grabă de la un curs cu o materie nu tocmai dintre cele preferate, dar suportabilă pentru mine, am traversat aproape pe roșu bulevardul și am mers o stație cu troleul, sperînd să ajung la timp; cîteva minute bune am pierdut, am ratat începutul cu prezentarea invitațiilor, am recunoscut ușor figurile și personalitățile știute de către mai toți, apoi am înțeles că erau și invitați și din alte centre universitare;  fiind ‚intrusă’, m-am împăcat cu locul nu tocmai de invidiat. Am împrumutat și eu o boșură,  de fapt erau cam treizeci de pagini care cuprindeau desfășurătorul acelei întîlniri, iar partea cea mai consistentă se referea la … Manifestul Suprarealist, despre care citisem cîte ceva în publicațiile literare care, după primele 3-4 pagini,  reușeau să te le convingă să citeși avînd alături  o cafea cu năut, dar cu țigări BT sau Slime, luate de la bufetul facultății.

     Dacă despre André Breton, Louis Aragon şi Paul Eluard auzisem și citisem cîte ceva scris de către aceștia, un nume mi-a ”sunat” mai puțin cunoscut, de fapt nu știam nimic despre un poet pe nume Robert Desnos.

   S-a vorbit despre viața sa trăită extrem de intens, despre experiența sa avangardistă, despre relațiile cu  sale cu intectualii care se grupaseră în mișcarea care urma să definească Suprarelismul francez (în literatură), dar și desprinderea/ delimitarea sa de prietenii săi, despre viața sa personală marcată de pasiunea pentru cele două femei, despre militantismul său, despre participarea sa la Rezistența franceză, despre arestarea și deportarea în lagărele naziste și despre boala care l-a răpus la doar cîteva săptămini după  eliberare.

        Atunci s-a citit o poezie – Pelicanul-  care deși se afirmase că e ‚emblematică’ pentru poezia sa suprarealistă, mie mi—a plăcut mult mai puțin decît cealaltă, care era un Cîntec Pentru Anotimpul Frumos, din care aveam să rețin  sau să re-recitesc și să simt în diverse … ‚perioad’ cîte un alt vers: cînd l-am auzit poentru prima dată mi-a plăcut enorm versurile care exprimau atît de bine și de adevărat starea noastră de spirit de atunci, cînd, într-adevăr, generației mele, a noastre i se părea firesc ca

În seara aceasta nu cînt ceea ce mi s-ar cuveni să înfrunt

ci ceea ce ar trebui să aparăm.

plăcerile vieții.

Vinul pe care-l bei cu prietenii tăi.

Iubirea.

Focul – iarna.

dar mai apoi aveam săîmi doresc Somnul, fară deșteptări tresărite, fără angoase a doua zi în zori; un singur vers mi-a rămas foarte sigur atunci în minte Refrenul pe care-l cîntam cînd umblam pe drum și pentru care m-am oprit la ce mai apropiat stand de cărți – era primăvară, din cîte îmi amintesc; am găsit un volum de antologie și căutînd Desnos — era acel superb Ultim Poem, în traducerea lui Virgil Carianopol, pe care eu l=am ‚pus’ pe blogul meu în urmă cu un an, pe 28 mai 2009,  cînd în colțul de virtual, de blogosferă unde am nimerit eu sa mă mișc – și am fost  norocoasă!-  se scria multă poezie, acum, s-a adaptat, ne-am adaptat vremurilor …

     Știam din ceea ce citisem că acel poem scris într-un lagăr din Cehoslovacia pe o bucată de  hîrtie de ambalaj și găsit în buzunarul vestonului său în dimineața cînd a murit, acel Le dernier Poeme, se consideră a fi o variantă a unei poezii scrise in anul 1930 ,  Corps et biens  și dedicat iubirii sale de atunci, dar a cărei traducere foarte frumoase, pe care mi-a lăsat-o VANIA pe blog, am găsit-o cu greu, în urmă cu puțin timp.

           Nu am nici astăzi un volum cu poeziile lui Desnos în bibliotecă, poeziile pe care le-am citit sunt împrăștiate în diverse volume de traduceri sau într-un volum-colecție de poezii în franceză, dar îmi plac și mă întorc cu drag și din nevoie (uneori se întîmplă să revoină ele la mine, nechemate…) la ele și aud GLASUL pe care

îl ascult. nu e o voce omenească

ce străbate zgomotele vieţii şi ale bătăliilor,

prăbuşirea trăznetului şi murmurul trăncănelilor.

 

 mă uit la o furnică trăgînd o căruţă

Plină ochi cu pinguini şi raţe,

Nu există, nu există.

ei! Şi de ce n-ar exista?

Sau privesc o floare și îmi amintesc că

a fost ca niciodat’-un ram la capătul frunzei,

linie bifurcată, semn al vieţii

semnul norocului

semnul inimii.

Iar dacă Breton scria sau spunea despre Desnos că ” Suprarealismul este ordinea de zi şi Desnos este profetul lui “, mie îmi este mai aproape Poetul care

sapă adîncul propriului poem pe marginea căruia bineînţeles va fi mitraliat.  

 Nici acum nu știu de ce  am crezut cîțiva  ani la rînd că a fost împuscat și că ULTIMUL POEM a fost pătat de sînge în buzunarul vestonului său.

 Acum, cînd încerc să scriu, privesc pe geam la o floare  care s-a încăpăținat să reziste intemperiilor din ultima săptămină

și îmi amintesc destul de mirată de meandrele memoriei nu cît de greu m-am desprins dintr-un vis la  care nu visam, ci la felul în care un bărbat pe care îl auzisem în  acea dezbatere despre suprarealism vorbind despre A Breton, răsfoia într-o librărie un album scump, în timp ce între degetele unei mîini ținea delicat o floare – cred că nu voi reuși  să înțeleg vreodată.

     Aseară, mergînd alene pe stradă cu asfaltul umed după ploaie, ”avînd în urechi” și aproape murmurînd un refren care chiar nu are (aparent) nici o legătură cu poezia Desnos, am ocolit o frunză mare, frumoasă și verde; instantaneu, mi-am privit palma și am văzut Linia vieţii, Linia norocului, Linia inimii.

 

    Nu era soare și încă nu se aprinseseră luminile în oraș, dar am zărit o umbră printre umbre

 și am înțeles:

     prefer florile  de cîmp oricărui trandafir