și din nou Vă mulțumesc, Domnule Radu Cosașu

Din motive reale și inutil de explicat, abia ieri seară am reușit să  citesc articolul scris de Radu Cosașu în revista Dilema Veche,  Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate.

Citesc primele fraze: ”La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu.”—dar eu am privit o clipă în altă parte și am mai citit încă o dată, pentru a mă convinge :  da, era amintit unul dintre filmele care mi-a plăcut foarte mult atunci, cînd l-am văzut de trei ori în două săptămini și care îmi revine obsedant în minte, mai ales cu imaginile/ cadrele  din finalul său, în ultimele  săptămîni trăite acum.

Articolul dlui Radu  Cosașu mi-a confirmat că este  greu de găsit și șanse mici de a-l revedea.

L-am rugat pe răbdătorul Aghiuță să caute pe net, sperînd să aibe mai mult noroc, iar el, smolitul, se pare că este în relații bune și cu net-ul: în mai puțin de un sfert de oră mi-a trimis link-ul pentru a-l descărca.

Cu riscul de a mi  se reproșa tacit sau nu că reproduc prea mult dintr-un articol care poate fi citit sau a și fost deja citit, voi  lăsa  cuvintele din fraza mereu curată, limpede și adevărată, cu un adevăr exprimat cu o naturalețe și cu o simplitate îngrijită care adesea atinnge mai adînc și mai precis decît vorbele grele sau decît expresiile chinuite ale diverșilor docți în ale scrisului și ale datului cu părerea.

”E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e „un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică“. El are ca eroi un grup de utecişti care, în anii războiului antisovietic, organizează în munţi sabotarea transporturilor militare româno-germane.”

și totuși eu cred că filmul acesta trebuie văzut într-o sală de cinema, pentru a simți –da, a simți- imaginea alb-negru atinsă ușor  de galbenul mierii (operator, Doru Mitran…); oricît de bun ar fi ecranul laptop-ului sau plasma de la desktop, acestea nu pot reda lumina din pădurea prin care cei doi tinerei merg pe bicicletă,  ca într-o joacă, vorbind despre lucruri grave , nu doar serioase în orice regim, despre libertate, umilință, curaj, responsabilitate, amintindu-și chiar și despre dragostea nu abandonată, dar amînată pentru moment, dintre priorități.

Cred că eu am mai scris și pe acest blog ca pentru mine (sau în ”opinia mea”) Mircea Veroiu – acest „Visconti român”- reprezintă rafinamentul în cinematografia noastră; filmul are și un scenariu foarte articulat, aspect greu de nerecunoscut, dincolo de amănuntele care trebuiau să susțină prezența comuniștilor într-o proporție mai mare decit cea adevărată la și în anumite momente; dar filmul ‚vorbește’ mai degrabă despre lupta în ilegalitate dusă  într-o  lume aflată în vremuri grele, sub spectrul ascensiunii extremei  drepte;cît  despre bijuteriile care sunt personajele create și rămase din prestațiile unor actori pe care acum tot mai puțin îi  vedem, norocoși fiind cei care au posibilitatea de a mai merge încă la teatru, este și mai greu de scris/vorbit în sau la modul obișnuit;  scenariul estte scris si semnatde catre regretatul Anghel Mora;

și dacă Vă este dor de muzica lui Adrian Enescu merită să încercați să vedeți filmul…

domnul Radu Cosașu insistă în articolul Domniei Sale asupra unor subiecte

dificil de abordat într-o societate divizată, neinformată suficient și învrăjbită, așa cum este societatea romînească.

Sincer, așteptam ca un creion sau o tastatură cu talentul și puterea de convingere ale dlui Radu Cosașu  să le exprime direct, cu bun-simț și cu măsură, dar fără reținere dintr-o teamă de a fi taxat int-un mod stupid

Iar acest mereu Cap-limpede care iubeste sonatinele, scrie : ” Anticomunismul la zi interzice eroi antinazişti în filme excelente? Antihitlerismul nu era o cauză pentru care merita să mori din dragoste de viaţă? Vă propun – în cazul că posedaţi un studio cinematografic – să luaţi de la arhivă filmul lui Veroiu şi să vi-l proiectaţi fără angoase politice la zi. Suport să dau curs oricînd unei invitaţii din partea dvs., urmate eventual de o discuţie chiar în contradictoriu pe tema: se puteau face filme excelente în socialism?” (…)Nu e aici o inegalitate de tratament ideologic care compromite decisiv echivalarea celor două totalitarisme? Adică fascism = comunism, dar nu le urîm în egală măsură … (…)am fi cei îndreptăţiţi să explicăm cum şi cu ale cui idei extrema dreaptă cere la noi normalitate.”

NORMALITATE ?! – într-o societate, într-o  țară în care / unde nu este nevoie să deschizi radioul, televizorul sau ziarul ca să  afli despre durerea si strigătul neputinței în fața indolenței, a rapacității și a cinismului care se iluzionează că sunt omnipotente si vesnice;

Da! – aceasta sau acestea îmi amintesc obsedant de finalul filmului, cînd, Horațiu Cîmpeanu, băiatul cu minte iscusită, hăituit de polițiștii unui inspector zelos și , nemaiavînd vreo șansă de scăpare,îl așteptă la marginea unui viaduct sau așa ceva, pe acesta care agită satisfăcut cătușele, iar în momentul în clipa în care acesta îi pune o cătușe pe mînă, cealaltă  fiind pe a inspectorului, pentru o satisfacție și siguranță patologică, printr-o mișcare bruscă  și surprinzătoare, tînărul se răsuceste pe călcîie și alunecă în gol, împreună cu cel care i-a distrus nu doar familia, dar i-a nimicit orice sperantă. Cred că  este mai bine să mă abțin de a face ‚interpretări’ și analogii.

Am căutat pe net secvențe din film, iar eu, încă din mai multe motive, nu am reusit să ‚decupez’ cîteva… deocamdată..;

Articolul lui  Radu Cosașu  se încheie cu fraza : ” Vă mulţumesc dacă m-aţi citit fără să ridicaţi din umeri.”

Eu am citit fără a ridica din umeri, ci cu o senzație de a mă aduna  în ființa-mi

și Vă mulțumesc,  Domnule Radu Cosașu.