petecul meu de albastru

cîndva am fost proprietar de albastru

era albastrul acela de o nuantă bleumarin intens și  scînteietor al  respirării înghețate sub o bolta coborîtă ea înde-ajuns de jos pentru a prinde cu mîna de copil care redevenisem atunci și de cînd nu am mai vrut să cresc, sau mă  simțeam eu atit de înaltă, încît mi-am umplut mîinile și întreaga-mi ființă cu acele sclipiri -sclipitor era și cel care mă îndrituise – inde-ajuns pentru  a-mi ajunge pentru todteauna;
apoi am reînvățat să privesc în jur , să trăiesc cu adevărat și din plin din nou, să redescopăr că viața este și rămîne, totuși, frumoasă; am simțit că pot să  imi las sufletul hrănit și să hrănească la rîndu-i, din adîncimea acelui petec de albastru;
și multe am aflat, am redescoperit, am simțit și am trăit de atunci;

vara este și mai frumos  – este ca și cum l-aș privi de pe pajiștea verde a Regelui Pescar

petecul acela de albastru, acum pătat,   nu  mi-l poate lua nimeni înapoi, însă cum nu mă mai poate ajuta, îl pun,cu grija cuvenită, deoparte.

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.